fascinație...

Remarc că predomină contrastul în versurile tale...el pămantean, ea de natură angelică (căci mă duce cu gândul la un Luceafăr inversat), iluziile opuse realității, dar în final are loc contopirea principiilor complementare, daca ”pășesc” se atribuie iluziilor. Dar textul fiind ambiguu și neconținând virgule, pot înțelege că de fapt totul se petrece la nivel oniric și sentimentul preiubire nu capătă contur (frumoasă exprimare în text, apropo), ei ratând.

mereu am crezut că ochiul (pământean?) al iubirii anulează contururi, trezește și proiectează finitul în infinit, efemerul în etern...iar el și ea sunt egali/perfect complementari în universul fascinației, realitate de dincolo de trup...am modificat puțin textul...nu mi-am dorit ca ei să rateze...mulțumesc mult pentru citire!...te mai aștept cu drag...

Obișnuit cu abstractele și scurtele sentințe poetice ale Ioanei Matei, vii în fața poeziei ei pregătit să guști picături de nectar.

Povestea ”fără contur” ce tresare în ochi și ”construiește iluzii” este descrierea unei stări atemporale. E totodată o poartă, aidoma ochilor care sunt poarta sufletului, o poartă ce se deschide spre un mereu nou univers. E o concisă aplicație poetică a ceea ce poate însemna ”fascinația”.

si devine odata cu el...fascinatia cheama simultan de peste tot, din infinitatea de planuri ale manifestarii...chiar si de pe strada...trebuie doar sa intinzi mana, oriunde te-ai afla...ochiul este el, fascinatia este ea...uneori femeie, alteori \"aplicație poetică\" si de foarte multe ori poveste... și ea mereu tresare fără contur...multumesc mult, calin!
cere iertare pentru absenta diacriticelor
ioana matei