Cuceritor debut retoric al poeziei. Pentru ca mai apoi, elipsa verbului din următoarea propoziție, să perenizeze \"vâscoase flăcări îndoliate\", o expresie, dealtfel, de excepție.
Singurul verb, de fapt, al poeziei, are valențe impersonale: \"Ard\" așa cum plouă, așa cum fulgeră. Aliterația lui \"r\" te face să auzi cum trosnesc arzând chiparoșii. Totuși, nu trebuie neapărat să fie o ardere în foc, ci, mai curând, e vorba de \"arderea\" din culoarea apusului. Și atunci balanța dintre tăcere și sunetul închipuit de vreasc trosnind, conferă trăirea interioară a poeziei.
Luceafărul apare la margine, pe \"țărm de gând\". Și el arde, desigur, dar gândul e \"stins\", iar acest contrast potențează introspecția într-un mental proiectat celest spre acel \"tăcut\", misteric, Luceafăr. Lipsa verbelor în continuare sporește sentimentul de contemplare, așează simțirea poetică în făgașe înalte. O metaforă trăindă acolo, \"satanic felinar cerat\", învăluie totul ca o mantie, o pată de culoare spre care se îndreaptă reflexivitatea autorului și totodată răpind-o pe cea a cititorului.
Titlul ne proiectează într-un topos bine determinat, iar poezia nu face altceva decât să contureze din doar câteva mișcări neoexpresioniste, o stare reflexivă parcă de la margine de lume.
O mică eboșă dar cu efect deplin, care atrage toată atenția asupra acestui autor și te face să revii.
mie mi se pare o capodopera
o capodopera care prin dramuire si cumpatare pare scrisa de un nipon
acel \"ard pagan\" este ca o metafizica a prezentei - aceasta conceptie face imposibil respectul pentru natura si duce la acaparatoarele societati de consum ale epocii tehnologice
iar
\"satanic felinar cerat\" - merge spre milenarism predica naruirea lumii ne atrage atentia ca ziua judecatii se apropropie
Moga, nu mai țin puseele tale ironice dizgrațioase. Și apropo, m-am decis să încep să te vizitez. Probabil acesta a și fost scopul \"codițelor\" tale. Faptul că nu receptezi poezia nu mai este o noutate pentru nimeni, pur și simplu nu ai organul pentru așa ceva. \"Metafizica prezenței\" de care spui, e o aberație. Iar \"acaparatoarele societati de consum ale epocii tehnologice\" e o gogomănie. Chiar n-ai habar despre ce vorbești, și asta de mult.
Îmi cer scuze domnului Grunea pentru această intervenție.
metafizica prezentei(dictionarul de filosofie oxford editia a IV-a) = termen folosit pentru prima oara de heidegger pentru a caracteriza greseala fundamentala a metafizicii occidentale. in viziunea sa de la palton la nietzsche metafizica postuleaza un agent autonom care se cunoaste pe sine si se auto sustine.
intr-adevar e o gogomanie :)))))
desigur pentru cine nu este documentat este o gogomanie
imi sustin punctul de vedere ca poezia este o capodopera si de abia astept sa ma vizitezi
Moga, închide dicționarele și vorbește de la tine dacă vrei să spui ceva. Ce are metafizica aia a ta cu \"ard păgân\" din poezie? Tot aberație rămâne. Vezi ce zice în dicționar și la \"aberație\" ca să înțelegi. Probabil ești maestru în copy-paste, dar la mine nu merge cu răsfoituri din calendar de perete.
Ai mușcat: ai vrea tu să vin, să-ți aduc cititori. Deci așteaptă. După ce treci singur de 200. Și mai vorbim. Baftă la documentat și la copy-paste.
Pârlesc ciulini-n Bărăgan,
mocnesc imaculat!
Biserici incendiate își caută sfinții.
La Costinești se recită din Hegel,
Luceafărul ascultă -
iar păcatul îi traduce.
PS: către poet: nu te speria de agonia.ro, căci poezia-i la fel de oarbă ca și justiția; către Călin: știu că ești în stare să-mi comprehensezi abisal comentul; către Moga: la ce pagină ai găsit definiția aia? (căci ar vrea Heidegger să facă o mică corectură - cu voia dvs, desigur)
Singurul verb, de fapt, al poeziei, are valențe impersonale: \"Ard\" așa cum plouă, așa cum fulgeră. Aliterația lui \"r\" te face să auzi cum trosnesc arzând chiparoșii. Totuși, nu trebuie neapărat să fie o ardere în foc, ci, mai curând, e vorba de \"arderea\" din culoarea apusului. Și atunci balanța dintre tăcere și sunetul închipuit de vreasc trosnind, conferă trăirea interioară a poeziei.
Luceafărul apare la margine, pe \"țărm de gând\". Și el arde, desigur, dar gândul e \"stins\", iar acest contrast potențează introspecția într-un mental proiectat celest spre acel \"tăcut\", misteric, Luceafăr. Lipsa verbelor în continuare sporește sentimentul de contemplare, așează simțirea poetică în făgașe înalte. O metaforă trăindă acolo, \"satanic felinar cerat\", învăluie totul ca o mantie, o pată de culoare spre care se îndreaptă reflexivitatea autorului și totodată răpind-o pe cea a cititorului.
Titlul ne proiectează într-un topos bine determinat, iar poezia nu face altceva decât să contureze din doar câteva mișcări neoexpresioniste, o stare reflexivă parcă de la margine de lume.
O mică eboșă dar cu efect deplin, care atrage toată atenția asupra acestui autor și te face să revii.