Călin Sămărghițan

Mulțumesc pentru oprire și păreri, nici eu nu prea sunt adeptul și nu scriu niciodată așa. Dar el s-a ținut de mine, e un alai întreg și a trebuit să-l scriu căci altfel nu scăpam de el. E un fel de doină, de cântec, izvodit din anume împrejurări. Dar odată scris, asta nu mai are nici o importanță. Nu-l consider ermetic, e chiar simpluț. Eu doar am construit câteva imagini.

M-a dat gata comentariul Cristinei, și cred că în multe privințe este o lecție de a înțelege un haiku.

Pe mine m-a frapat contrastul dintre primul vers - prin excelență dinamic, cu celelalte două - descriptive. Sentimentul familial l-am simțit și eu, iar lacrimile din ochi le-am perceput ca pe un regret de pierdere a \"pardisului\".

Wabi-sabi este copleșitor: simplitatea expresiei e dezarmantă, iar dezolarea și tristețea sunt foarte pregnante. Există totodată un sentiment de izolare, de unicitate și irepetabilitate a întâmplării, a scenei. Apăsarea timpului este și ea foarte bine reprezentată. Cred că e un bun exemplu de haiku perfect.

Cred că trebuie să fie adevărat gestul acesta al cererii iertării cu gura plină de propriile-ți cartilaje. Cred că de aceea unii n-o vor putea face niciodată. Trebuie să fii crud cu sine, iar asta nu e la îndemâna oricui. Și-ar trebui să-ți bagi în sânge \"lucruri străine de sângele tău\" (o altă imagine puternică a poeziei). Că e cinic cu sine, asta am mai spus-o despre autor.

Din nou, fără a abuza de mujloace poetice prea sofisticate, Adrian Suciu abuzează din plin de labirinturile speculațiilor surprinzătoare plecând de la teme comune. Un fel de Cioran etic, mult mai mundan și mult mai poet.

Îmi pare deosebit de izbutită exprimarea stingherelii aceleia, dar aceasta a fost remarcată deja.

Izbutit salt de la ancestralul \"paloș\" la \"biletul de tramvai\" actual. Remarc arătarea cu degetul a inamicului favorit: tu însuți; singurul redutabil.

Contrabandă cu amintiri ilegale, eu personal fac tot timpul, așa că mă simt vizat. Iar Corina citește mai departe în suflet până la acea \"adormire\" bine surprinsă, moment de răgaz și liniște. Jilțul, castelul, planeta, o, da, planeta aceea pe care poți să te refugiezi oricând. \"Organisme vii/ cu gene prelungi\" e o excelentă descriere.

Ai prins bine, credibil, ființa aia, din specia aia, ...de care spui. Ultima strofă are o finețe a surprinderii unei taine anevoie de exprimat în cuvinte. E o poezie foarte măgulitoare pentru un poet, care, cu siguranță, va dori să se regăsească în ea.

(E o mică greșeală de tastare la \"observat\")

Mulțumesc, vă recomand aceeași \"laxitate\", deschidere și creativitate. Înseamnă că, în virtutea aceleiași axiologii poetice, acolo poate fi și o elipsă, deci poate fi orice timp.

Dacă acolo e imperativ, nu trebuia să fie cu semnul exclamării? Obligatoriu?

Câteva mici corecturi:

- \"așa de larg pe cât...\"
- termenii literari presupuși de un eseu sunt \"aceasta/acestea\" și nu \"ăsta/astea\" (paragraful 1 și 3)
- \"n-a scăpat ocazie...\" exprimare greșită, trebuie revăzut
- termenul ionescian e \"rinocerizare/rinocerită\" și nu \"rinocenizare\"
- genitivul se formează de la forma de plural + i, deci \"grijii\", nu \"grijei\" (tot penultimul paragraf)
- în ceea ce privește \"aiurisant\", s-ar deschide o întreagă polemică, este un termen inventat, adoptat mai nou de jurnaliști \"cool\" ce vor să epateze, așadar trec cu vederea (și nu se pune, rămâne doar semnalarea)
- întrucât ați trecut la alt paragraf (ultimul), deci altă idee, trebuia specificat că acel \"le\" se referă la întrebările francezului (probabil). Nu e clar, iar eseul autentic e puțin mai pretențios la logica discursului.
- e contraindicat să încheiați un eseu, care presupune afirmarea unor idei personale, cu un citat, dar desigur, nu e interzis.

Felicitări Dorine, faine vasluianule, și-acum trebuie să ne spui ce faci cu \"visul\", în ce parte-l așezi pe etajeră și... care-s orele de vizitare.
Felicitări și dnei/drei Cristea și mulțumiri autoarei pentru înștiințare, grijă și amănunte.

Întâlnirea a două entități dăruite cu viață se încheagă în noduri. Dincolo de ele sunt \"cortine\" tăcute, ceea ce spune mult despre întinderea apei, despre val. \"Tympul\" dă un farmec aparte, un iz grecesc ori de speculație alexandrină. Întâlnim aceeași rimă aleatorie, care imprimă însă un ritm specific, cu care poetul ne-a obișnuit deja. Naturi solare, osândite însă, suntem chemați să dezlegăm acest nod.

Mirkopoemele își continuă efortul de desprindere de pământ și coagulare în sfere înalte, de \"naufragiere\" pe un liman aflat la o palmă deasupra liniei de orizont, așa cum stai cu fața spre soare.

Ești sigur că nu e un elvețian? Rățuștele e clar că înțeleg întotdeauna, iar păianjenii e clar de ce. Dar, poetule, am o întrebare: când îți scoți inima la plimbare, îi pui botniță, sau nu?

Credibilitatea acestor panseuri constă în faptul că autorul nu se exclude din rândul categoriilor pe care le vizează. Dimpotrivă, se pune primul. E dovada disticției aristocratice și totodată certificarea viabilității excursului.

Cei care se exclud pe sine, autosuficienții, nu pot fi credibili sub nici o formă oricât de păcălitoare, doar cel care își asumă (s)căderea, face măsura valorii și a veridicității judecății sale.

Și apoi, \"acesta-mi pare lucrul cel mai greu:/ Ferească-mă de mine, Dumnezeu\" ar spune Ducu Bertzi.

Toamnele Rarei întind galaxii spiralate. Ele \"agață\" \"valțuri\" și \"ulițe\", cocori \"cu limbă de argint\", transformându-le pe toate în fire poetice din care împletește autentice vrăji. Omul e răstignit pe lumină, cocorii sunt mesageri, anotimpul însuși încremenește privind. Parcă auzi frângerea lui cu sunet crud și cuminte. Ea e pictorița care pictează pe aer un nud pretențios al toamnei.

Imperfectul perfect! E unul dintre timpurile verbale cele mai potrivite pentru poezia totală, deoarece nesiguranța deîntâmplatului este cheia de boltă a viziunii. Și nu poate exista poezie fără viziune.

Prima strofă creează exact introducerea potrivită. Totuși, mie personal îmi pare chiar că ar fi mai expresiv (mai ales fiind vorba de aceste \"căderi\" și parcă mai consonant cu restul poeziei) așa: \"pe când zâmbea/ tuturor monștrilor ce-l răpuneau\". Căci măreția unei bătălii este dată de zâmbetul în fața măreției celui care te-a biruit, și nu de către victoria-ți oricum efemeră asupra unui adversar care poate fi insignifiant. Este doar o diferență de nuanță, profund subiectivă, care mi-ar fi plăcut însă răzbătând aici.

Totuși, prima, a doua și ultima strofă rămân excepționale. Fluturii și albatroșii conferă desprinderea viziunii de cruntul cotidian, sublimarea \"căderii\" în bătălia cu tine însuți. \"Nu mă plac\" este substanța combustibilă a înaintării în cunoaștere. Pe adversarul slab pe care l-ai biruit, îl ignori, dar pe adversarul strălucitor care te-a înfrânt îl venerezi. Cred că așa ar spune și Exupery.

\"Macii\" vin și ei cu pâlpâirile specifice, fragile, dar pline de farmec tocmai prin aceasta. Dacă poezia e profund analitică, reflexivă, finalul sintetizează. E o tușă măiastră de floretist.

Dacă nu v-aș fi dat steaua doar cu o poezie mai înainte, v-aș fi dat-o acum; știți că-mi e pândită cea mai mică eroare neregulamentară. În opinia mea, este, de departe, cea mai bună poezie de pe agonia din ultimele 2 luni.

Nu-mi rămâne decât să-mi exprim plăcerea citirii unei astfel de poezii, străbătută de o anume nostalgie după o stare de neatins. Totuși contemplația acelei stări e posibilă și conferă mângâieri \"pașadine\", și dăm, astfel, crezare caracterizării pe care și-o face poetul însuși.

Mulțumesc Linea, este un sens pe care am vrut să-l imprim. Deși târzii, anotimpurilor le pot crește, totuși, aripi. Colindele se apropie și ne va fi mai dor. Și mai albastru, desigur. Și mai aproape.

Alex, nu mă poate decât bucura faptul că treci. Și chiar dacă nu scriu zilnic, sper să nu-ți pierzi răbdarea.

Mulțumesc Adriana, mă bucură semnul tău și mai ales că am \"trezit\" astfel de lucruri. Da, e un trup efemer, și multe alte lucruri odată cu el. Ne mai citim.

Vă citesc de fiecare dată poezia cu plăcere, nu-mi scapă nici una. Mai las doar semn din când în când. Perspectivele deschise de cea de aici sunt generoase, iar imaginile plastice sunt puternice. Titlul e excepțional, iar primele două strofe au un foarte bun contur poetic.

La a treia citire mi-a sunat puțin \"strâmb\" repetiția \"deplin\" / \"plini\". Finalul conchide tranșant și mă lasă ușor neîmpacat, nu sunt sigur dacă e rău sau bine.

Simpatic articol de fotoliu, sau de canapea. Îmi place cum e găsit punctul fragil de echilibru dintre aroganță și inabordabilitate. E chiar încurajator. Dacă acesta e prețul liniștii, este chiar unul bun, care merită plătit fără a sta prea mult pe gânduri. Asta ca să scapi de respectiva agresiune. Poate că și unii oameni sunt un fel de cetăți inexpugnabile.

Frizarea morții e esențială pentru stabilitatea textului. Iar perfecțiunea socială e o iluzie, de acord.

Să știi că întotdeauna am savurat panseurile tale.

Mulțumesc pentru opinii, Carmen. Vezi un pic că Teodor Lesenciuc a intuit de ce vara-i târzie pe ceas. vara e întotdeauna mai târzie cu o oră, dar nu mă supăr că n-ai înțeles, fiecare avem unde diferite de percepție. Mai treci! O să-mi fac o cruciuliță în calendar când o să-ți placă ceva de la mine, dar nu mă grăbesc, încă nu mi-am cumpărat nici măcar carioca pentru asta, deci avem timp.

Nu mă întrebați de ce intervin aici. Probabil că atunci când viața te face martorul trădării unor oameni în care ți-ai pus încredere, arta te face să scrii așa ceva.

Nu blestemi, nu injuri, îți este în primul rând ciudă pe tine și lehamite de ei. Deci nu blestemi, în primul rând, asta e foarte important pentru tine însuți, ci le acorzi \"dreptul la spaimă\". Umbra aceea \"înjughiată\", este a lui, a celui care trădează, și atât timp cât va fi soare, o vor avea pe urme. Laolaltă cu \"sudoarea rece\" de pe frunte.

\"E nevoie de fapte noi\" descoperă Victor Potra, și mai ales că trădătorul are nevoie de \"somnifere\" pentru a trage pleoapa peste \"retina holbată\". Interesant rechizitoriu moral transmis într-o formă lirică. Problema este însă alta, Victor Potra: tipul trădătorului de care vorbești este unul care deja începe să se întdrepte, începând să SIMTÃ lucrurile acestea. Te asigur că trădătorul autentic doarme liniștit, convins că el nu a săvârșit decât ceea ce este drept. El continuă să doarmă drept într-un pat strâmb (cu tot ceea ce implică aceasta). De aceea pentru a \"compensa\", pentru a îndrepta lucrurile e nevoie de suferința inocenților. Cine sunt ei? Pe prea puțini dintre ei îi știm.

Astfel Victor Potra descoperă legile nescrise ale unei instanțe pe care încă nu și-o poate explica.