sss, atât să mai zic

De ceva timp, oricând mă trezesc la marginea sau în toiul vreunei mici recesiuni, când economia mea afectivo-emotivo-chimico-etc își ia colacul și pleacă la baltă, după moda prezentului macro, recent și proxim, când sunt cât pe ce să mă las baltă și să plec cu ea de mână, dau de Ionesco, pe o cale sau alta. Și eludez grațios contactul cu încă viii care mai scriu. Niciunul nu-mi pare că sâsâie strașnic, apele lor nu se lipesc de mine în momente ca astea, e un egoism malițios pe care îl practic ca să mă conserv cu ficatul întreg. Dar să nu deviez. Mă trezesc cu Ionesco și mă stabilizează.

Aplicând așadar măsura de salvare cea mai familiară, am redeschis A rupe tăcerea. Convorbiri cu André Coutin, Humanitas, 2008. Și, fără tub de oxigen, dar cu găurile etanșeizate, m-am bălăcit și pe fund, și pe la suprafață.

N-a durat mult, volumul nu e așa larg cât mi-aș fi dorit, dar pe fund am găsit și atoli, și mâl, și cutii de conserve. De fapt, mă așteptam să nu fie strict despre literatură, inclusiv teatru, doar e vorba de un francez care a inițiat dialogul, iar ei sunt mereu prea implicați în prea multe. Inclusiv în aruncarea orzului către gâște sau tăierea frunzelor pentru comunitari.

În nici o sută de pagini, Ionesco e chestionat mai mult despre politică, sisteme, social și dvscecredețicăsealegedinlume decât despre ce înseamnă tăcerea și ruperea ei sau despre viață și moarte, așa, dintr-o dată (cum povestește de altfel că i-a plăcut când a fost întrebat despre asta de un reporter). Știut fiind că oricum Ionesco n-a scăpat ocazie în toată opera lui să afirme sau să dea de-nțeles că nimic nu înțelege din lume.

Prin tot mâlul ăsta metodologic al lui Coutin, mult prea atent să nu lase discuția fără bază și deci libertatea să ajungă prea adânc, chiar la tăcere, mâl ce-și păstrează totuși anumite efecte terapeutice de necontestat, am dat de atoli, cum spuneam. Adică acele reformulări ale singurei convingeri ionesciene - \"nimic nu are sens, adică nu pentru mine\" - și care ies din contextul precizărilor despre nazism, comunism (așadar rinocerizare), totalitarismul de orice gen, inclusiv în alegerea modelor de formare intelectuală, rezistența la sau opoziția față de ele, pervertirea anumitor intelectuali sau creatori prin înecarea în vâltoarea lor (Sartre fiind cel mai săpunit, firește).

Mi-am amintit astfel de apele foarte limpezi în care scăldându-se, Alexandra Laignel-Lavastine puncta, în Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme, specificitatea gândirii ionesciene în problema totalitarismului. Și anume că instanța ultimă, imposibil de sacrificat, este mai degrabă omul în finitudinea sa, în condiția sa de muritor decât omul în condiția sa de cetățean. Cu siguranță un muritor însingurat și capabil să construiască negând, să formuleze astfel o lume, așa cum anunța încă din creațiile sale din tinerețe, mi-am recapitulat.

Reformulările prilejuite de interviul luat de Coutin au însă farmec. Fie al sintetizării limpezi, dar nedumerite, fie al precizării pe măsura povestirii colocviale de fapte și alte variabile când ale vieții, când ale existenței lui Ionesco: satul copilăriei, primele scrieri, teatrul, visarea, prietenii, visele, solitarii, viziunea totală. Ce-i drept, deși întrebările francezului pot suna uneori ca niște cutii de conserve, din cauza grijii de a fi cât mai precise și precizate și mai puțin provocatoare de uimire, ceea ce ar fi fost de preferat față în față cu Ionesco, fără ele nu aș fi dat de multe răspunsuri ionesciene uneori aiurisant de colorate pentru ochii mei, obișnuiți cu griul confortabil al condiției de intraterestru.

Cauză pentru care nu o să le citez, e ca și cum v-aș fura direct apa, nu doar colacul de salvare. Sau poate dintr-o neliniște a alegerii, căreia nu-mi permit să mă predau chiar acum. Iau distanță, aștept să ies din impresii și să dau în luciditate, îmi leg o tăcere. Și las aici, neconclusiv, vă asigur, doar tăcerea aceasta, să decideți ce liniște scoateți din ea: \"(...) ca să descoperim ceea ce oricum gândim profund, e nevoie de mult timp, destul ca să uităm ce aveam de spus și să admitem că ăsta era lucrul cel mai important.\"