Iertarea care pedepsește

Sunt tot mai aproape de paralizia completă a ființei. Semenii mă copleșesc cu ignoranța lor. O merit deplin! Tributar principiului “ochi pentru ochi” primesc la rându-mi ce am avut de oferit. Sunt trist pentru că ignoranța lor nu mă întristează. Primul simptom al paraliziei a fost aprofundarea tratatului pentru indiferență. Și cum “Liberul Arbitru” este ocupat doar cu cuantificarea eșecurilor personale, viața și-a luat liber din mine. Nu mai am parte de nici o revelație, nici o fantomă a trecutului nu pare interesată să mă petreacă. Cu certitudine port la vedere stigmatul unei agonii indescifrabile. Devoratoare de drame impersonale, umanitatea își pavează destinul cu lacrimi oarbe, cu vorbe nerostite vreodată. Ce neghiobie fac unii când numesc asta iertare prin iubire. Impardonabil îmi pare că ei chiar cred în astfel de tratate de existență. Singura scuză viabilă atribuită propriei neputințe ar fi că Dumnezeu mi-a iertat abandonul. A impus tuturor ce mie mi-a refuzat. Rutina. El nu face trocuri și nici compromisuri, ni le-a lăsat nouă. Mie mi-a luat tot lăsându-mă mie.

Cluj Napoca
septembrie, 2009