Bianca Goean

Ok, am eu impresia ca doar te dai de pescar, dar, hai sa intru in joc: savuros, desi imi aduce aminte de o anume reclama (yac!), haz de clisee, cursiv, se citeste pe nerasuflate... ca o sticla de bere rece intr-o zi in care nu trage pestele.
ce nu-mi suna bine: as renunta la explicatii de genul \"shrimps (garizi\") si as lasa doar garizi, ca asa ii cunoaste tot pescarul iar cine nu-i pescar... sa-si caute unul (sic!), \"un pestisor de cauciuc, imitatie de pestisor viu\" (i-as spune simplu twister sau shad, sau, dc preferi, pestisor de cauciuc si-atat). O inconcordanta: o telescopica se numeste lanseta in general, mai rar undita ;-) Si mai ai greseli de typo si de editare, mai reia ;-)
Ce mi-a placut mult: \"Pescarii sunt asa debili incat nu discuta prea mult intre ei, se concentraza teribil la a nu prinde peste. Dar senzatia de \" impreuna \" valoreaza totul.\"
Cu zambetul pe buze, Bianca

Carmen, cele trei erau patru, dar hai, te iert, daca spui ca le-ai gasit placute, poate ca te-am zapacit un pic cu atata albastru ;-) Suspendarea intre tic si tac, nu numai de dragoste, nu numai...

Eddie, that is the idea of minimalis. Porneste de aici, scrie o carte... sau doua cuvinte care sa o cuprinda.
In spatele ochilor este intotdeuna \"a brand new world\", sau cel putin asa am invatat in ultimul timp, dar nu stim daca putem sa condamnam realul facand gestul iremediabil de a inchide ochii.. Uite, m-ai provocat, as vorbi ore intregi pe marginea fiecarui cuvant din aceasta serie ;-)
Drag, Bianca

Elena, si pe mine m-a bucurat coincidenta de care vorbesti, dar cred ca pana la urma e firesc... textul era \"de vina\" ;-) Cand scrii cum am scris eu seria aceasta, tot ce iti doresti este ca aceia care citesc sa isi intoarca privirea catre sine si isi descopere acolo multiplele sensuri si... asocieri. Pentru aceea ma bucura cele spuse de tine aici.

Anana, dinlauntrul caruselului in care intotdeauna ne prindem singuri, lumea ne apare deformata, privim si suntem priviti deopotriva... Multumesc de constanta cu care apari ;-)

Ela, stiam eu, stiam eu ;-) cata bucurie cand vad in ochii celorlalti continuarea si celelalte cuvinte, cele care se ascund sau pur si simplu asteapta, in aceste minimalis.

Drag, Bianca

Anana, e coplesitoare uneori aroma de albastru, ma bucur ca ai simtit si tu asta, iar taramul de dincolo se deschide daca stii cum sa privesti. Atat de frumos ai scris tu, incat nu simt nevoia sa mai adaug si altceva: multumesc de insotire!

Virgil, sunt pentru prima data nevoita sa recunosc ca asa e (uf, s-ar putea sa nu intelegi, decat daca ai urmarit si celelalte minimalis). Nici eu nu vad de pe cel de aici. De pe cel de acasa da (mda, ala nu ar intra in discutie, e super). Trebuie sa vad ce pot face deseara, aici as putea renunta la albastrul scrisului, este altceva, un alt fel de albastru aici, care imi este suficient. Multumesc de atentionare.

dinspre rasarit inspre apusul invesmantat in alb, coboara sange. ca o amintire aproape. inceputul cuprinzand sfarsitul. un intreg atat de frumos si adanc incat iti simti durerea zvacnind in timpane.

Anana, atat de simpla imaginea tarmului sustinut, a marii undeva pe deasupra, a celor doua chipuri ochi in ochi... cu un aer de care imi este dor, dor.
Multam de tarmuri, de tipete.
Drag, Bianca

Eddie, asa un dar de vers de la tine, care atat de rar te intorci catre poezie, imi intoarce papadiile mai galbene si soarele mai oranj decat oricand! ;-)

Magdalena, imaginea in sine sunt convinsa ca stii cum sa o iei, dar, ai dreptate, papadiile si iarba si copacii si muntii... ai tai sunt, draga mea...

Nicolae, bine ai venit, tocmai catre ce este mai simplu in noi, catre fiecare fir de papadie, fie el prins sau zburand, am putea sa ne intoarcem... iar radacinile albe de primavara dureaza atat cat dureaza primavara... ceea ce depinde si de noi.

Carmen, bun venit si tie aici, si sunt incantata de \"raspunsul\" tau, si tocmai pentru ca imi arata pana unde ai mers...

Drag, va mai astept, Bianca

Ela, inainte de vremea sa, din taisul mlastinilor, ca un nufar cu radacinile-n aer, sufletul uneori inchide ochii... dar pentru a primi mai multa altfel de lumina.
O oboseala pana la sange vad aici... si nu e vroba despre cea fizica, ci despre acel sentiment de \"am obosit ducand pamantul, timpul si oamenii\"... ingandurata,
Bianca

Ela, stii tu de cat de putin cuvinte avem nevoie uneori, mai ales aceia dintre noi care cat e ziua de lunga numai in cuvinte se scalda, dueleaza, alina, asculta... Serile incerc sa imi adun esentele... si uite ce iese ;-))
ai vazut papadiutele cele blonde? da, tare se mai mirau, sa stii!
Culorile scrisului... aici sunt decisa sa nu ascult de nimeni! ;-))) I have my (good) reasons!

Elia, se poate citi si cum ai scris tu, si asta e una din libertatile pe care mi le iau uneori, tocmai nefolosind toate \"tricurile\" gramaticale. Eu nu asa am vazut-o primordial, dar niciodata nu ma limitez doar la un sens ;-)
Imaginea nu este un negativ, dar este prelucrata.

Costin, in firul ierbii, da, ai vazut cat de frumosi uneori? ai vazut, vad eu bine! Iar ultima ta fraza...! ;-))Pana la urma va trebui sa te decizi de unde ;-))

Miruna, libera esti si tu sa iti cauti aici si aripile, si radacinile... albe sa-ti fie!

Tuturor, cu bucuria de a va regasi in aceste clipe desprinse, drag, Bianca

Un poem pe care, daca il citesti intr-o anumita cheie, te sfasaie iremediabil. O perspectiva pe care eu una nu am mai vazut-o, lumea inchisa si moarta imprejurul unei dureri si vini atat de puternice incat ai senzatia ca respiratia este cel mai dificil si inutil lucru cu putinta.
Cutremurata de aceasta poezie (dar spunandu-ti ca este una dintre cele mai bune pe care le-am citit de mult timp incoace), mai arunc o privire...
o arșiță în aer cum n-a mai fost de mult
sau gura mea deodată mă doare prea uscată
coboară moi din ceruri mici brațe de copil
și îmi răsar ’nainte-mi strigându-mi roșii: tată!

dar nu tresar merg leneș cu râset de călău
și scutur poala hainei zvârlind în lume pasul
pe loc se umple cerul de răni și vânătăi
și podidit de sânge în mine cade glasul

si ma opresc, ma opresc, cu un gust sarat in gura...

Elena, nici eu nu ma stiam atat de romantica ;-) Dar cred ca ai dreptate, sunt atatea pe care le iau, le port cu mine, cred ca de aici mi se trage cumva. Aprecierile tale ma onoreaza, e o inspiratie pentru mine sa stiu ca sunt citita astfel.
Ei, cu pozele... prima mea mare pasiune, trebuie sa recunosc. Si, asa cum bine ai vazut, de multe ori mi se intampla sa scriu tocmai pentru ceva ce este acolo, in lumea din spatele pozei. De aceea mi se pare firesc sa impartasesc si acest frumos... fie el trist uneori.

Magdalena, comentariul tau m-a facut sa te simt aproape, am luat marea si am risipit plaja in toate clipele: a mai sugerat cineva mai sus: aripi.

Drag, Bianca

Eddie, pana la urma a trebuit sa aleg, si am ales albastrul... Ai vazut aripile? yep, failure is not an option. mare... sau scoici?

Anana, inca o data poposesti pe tarm de cuvant, cu sensibilitate si cuprindere, stii ca asta ma bucura nespus ;-)

Joe, am stat aseara cam o ora incercand toate nuantele posibile si im-, alb as fi ales si eu, ai vazut bine, bine, dar nu am ce-i face, pe langa vizual, am vrut sa transmit si altceva, altceva, scrisul va trebui sa fie mereu albastru... you will see ;-) iar pe ape oricum se intelege greu, si tu, ca un privilegiat ce esti, uite ca ai reusit sa vezi mai bine ;-)
Twice a week, zici?

Miruna, acesta este sensul unui vers, al cuvantului scris, sa miste, sa rastoarne, sa isi croiasca drum propriu catre fiecare. Multumesc si tie pentru umbrele-urme inca nenascute aici lasate.

Nu, nu e frumos. Si poate nici adevarat nu este. Dar sa nu incepem inutil cu raspunsurile. Sa te intreb mai bine: asculti? cobori capul si asculti? atunci poti sa scrii. in goana dupa raspunsuri si adevaruri, grabindu-ne inspre comunicare, uitam sa pastram si tacerea (altfel cum sa auzim Cuvantul?), uitam de intrebarile esentiale. Nu am ce-i face, este una dintre problemele care ma fascineaza cel mai mult, si, daca o regasesc framantand atat de puternic un alt om, este ca si cum as regasi un prieten. Ca si furii de idei \"capacite\" de cuvinte. Mi-am umplut camasa de aici, ca un copil sanul cu cirese de iunie (si florile au promisiuni), si fug, fug pana nu banuiesti ca port cu mine sensuri si culori noi. aaa... nu se obisnuieste, dar: multam ca ai intors privirea-ntr-o parte, om bun, cand m-am indestulat pe furate...

Costin, sunt foarte surprinsa ca te-ai apropiat atat de mult de sentimentul acestei poezii, iar cu anestezia chiar m-ai \"atins\": adesea, mult prea adesea, oamenii au nevoie de anestezie nu numai pentru dureri fizice, ci, mai ales, impotriva sentimentelor... proprii sau ale celorlalti. Inr-o aplecare asupra apelor din noi... multumesc de simtire.

Ela, frumoasa si trecerea ta in acest taram de ceturi, cu atat de putine cuvinte.