bazil rotaru

Dependență de durere în dimineața asta, zici.
Dureri atât de acute si totodată atât de confuze încât par blânde, primăvăratice, zici.
Ceea ce te îngrozește, parcă: „undeva/sentimente ilegale/îmi rotunjesc colțurile inimii/cu dălți potrivite/roțile, spun ele/doar roțile/duc întâmplări cu puterile întregi/pe spatele lor”, mai zici.
Și bine zici. Sunt dureri cu o forță elementară ce se încheagă în propriul lor discurs.
Mi-a plăcut mult. Textul.

Frumos vers: „Numai umbrele noastre pot sta pe șezlonguri în fața nemărginirii!”.
Textul e un discurs diafan despre relaționarea cu demiurgul, paradisul, indiferent de natura lui. Simplu și clar. Poți rememora oricând acest traseu.

Îți tot urmăresc textele și nu cred că am lăsat vreun comentariu vreodată, sau nu mai țin minte.
Ai o lirică interesantă și, mai mult, personală. Mă înșel sau e doar o impresie (?), nu prea ai cititorii pe care ți-i dorești. Cu siguranță, meriți mai mulți.
Personal, am să te citesc în continuare și, promit, să te și comentez. Nu te superi, no?
Sugestie: încearcă să dai titluri. Poate nu e mare lucru pentru tine, dar pentru alții poate însemna un soi de abilitate. Nu toți urmăresc ciclurile tale. Într-un volum e altceva.

E o concretizare a unei lucidități onirice (daca-mi este permis să încerc o așa formulare!) într-o relație privilegiată cu chipul (posibil, divinitatea).
Ochiul acela orwellian, care urmărește orice și oricum, inchizitorial, până tu însuți ajungi să nu mai știi de ce parte a ecranului (protector? aici, oglinzii) te afli. Si orice răzvrătire („cu amândouă mâinile înalț sabia deasupra umărului stâng/trei lovituri/trei bucați de carne/ciozvârte de iluzii”) devine inutilă.
Sfârșești prin a-ți iubi inchizitorul! O condiție a întregului.

E un poem al simplității relative, schițat sigur și destul de precis.
Poate finalul, pe care l-ai vrut mai abstract, insolit sau complicat să nu-și fie suficient.
Spune cam multe și nimic.
Numai bine.

Textul este închegat în jurul unor filoane ideatice și simbolistice devenite locuri comune. Chiar dacă nu-ți propui să epatezi, expresivitatea se pierde prin efectele nedorite pe care le au la nivelul formulărilor simboluri sau locuri comune ca: „vin descântat în tainiță”, „ape miruite” amestecate „rotund în semne”, „aurul din pietrele firii”, „diamant strălucind tăcut”, „sacre temple” (cum mai pot fi oare templele?), „paznic la poarta secretului Sfinxul” (ce altceva ar putea presupune un sfinx?)…
Îmi pare rău, dar nu am privilegiul acestor comunicări fictive!

„și un șold murdărit de unt/șerpuiesc printre oameni/precum apa de la toaleta restaurantului/unde era cât pe ce să ne-o punem” și continuarea face să mă întreb dacă nu cumva celelalte sentimente au devenit umile și brusc neintereasante.
E un evazionism mintal destul de impur ca să mai poată fi vorba cum, așa ai crede, din relația evazionism-sentiment. Și mai sunt amestecați „Baphomet”, „quatrocento-ul”, „Messalină turbată”. „Lorenza amore”, ce descreierare!
Acum ezigstă o dilemă de dubiu, ori ezigstă dumnezeu și nu are rost să facem literatură, ori nu ezigstează și, atunci, iar n-are nici un sens să facem literatură. Alege!

Interesant poemul tău. O poetică liniștită, un spirit rebel fără a fi anarhic. Pentru că e inteligibilă, nu are cum să fie demodată si nici nu are valoarea îndoielnică a uneia inflaționiste verbal și obscure.
Remarc finalul pe care-l citez: „nu mă privi să mă acopăr cu ceva/se văd toate crucile/ce colți adânci au scrijelit/obrazul/stai să pun ceva pe sufletul meu”.
Frumos. Las și un semn ca mi-a plăcut și promisiunea că am să te mai citesc.

că e un exercițiu al seducției, mai prielnic pentru atmosfera lui Buñuel decât pentru lagunele albastre decupate telenovelistic, cu lacrimi și toate condimentele abundente pe site;
că nu se umanizează nimic și nu-ți propui asta;
că am scepticismele mele cu privire la deșert, măturatul lui sub, un soare arzător, fiind mai mult un concept pur pirotehnic;
că recuzita obligatorie nu este prea greu de găsit;
că am să o rog pe doamna dirigintă ca la următoarea serbare să montam și noi piesulica asta în care să joc eu și cu Alinuța, dar mi-e tare teamă că o să-mi boteze tequilla cu apă;
că nu se vede nici un cactus, care să aibă și nivel anecdotic și caracterial etc.
Nooo, nu spun eu așa ceva!

Nu e un text abscons, are o logica internă proprie, a timpului implacabil, capabil să ajungă la esența umană rapid și eficient „chipurile tu îmi bați minutele-n tâmplă/ca un ceas înlemnit într-un abanos”, „eu să caut să nu mai aștept/fără secundele tale încet curgătoare”, „ceasul de pe perete/căzut într-un colț/uitat de demult/între muchii/de iubiri/discrete”.
Doar noi, oamenii ne impunem tot mai mult o minuțiozitate, o precizie abundând în detalii, nu tocmai fericite, uneori, o încetineală subversivă în a ne apropia de celalalt.
Nu e o tema nouă, dar adâncim prin omisiune, golurile si sentimentele inutilității.
Nu există sentimente aseptice. Cum nu există nici apropieri inodore, incolore, insipide. Timpul modelează această insecuritate. Chiar pe chipurile noastre.

Un ton grav, înțelept și prevăzător pentru acest edison al netului.
O balanță care încearcă, alchimic și ideatic, să stăpânească viața și moartea.
Elemente de coagulare în formulări surprinzătoare dorul verdele orb în piele mi se strânge fișicuri, nu știe nimeni un cuib în loc de poeme, acolo mă învârt/după nordul cuvintelor.
Și o întreagă strofă țin lângă mine un isus poartă în spate/violet o ștampilă pe care scrie mare sfințit /cum aș putea să îl șterg de praf pe dumnezeu/când cineva a uitat inelarul pe caps lock, fără excesele afișat-bigote întâlnite de obicei și care nu contrastează cu poetica și implicarea pe care ti-o cunosc.
Spiritul este elementul care dă omogenitate și echilibru.

O acuarelă scăldată de scoicile reflectoarelor din unghiuri, oarecum, așteptate. Ceea ce eul liric afirmă, poetul neagă, se pare, am impresia ca textul a fost inițial mai lung
Acuarela își poate găsi locul în poezie chiar daca nu se renunță la clișee, altfel spus imaginile care te-au consacrat lucirea magiei verzi ca o nevroză, cuvinte de ceață, vârtej de gânduri fluide, coaja blănii de hermelină .
pasăre înnoptând pe un arbore putred
chipul i se pierde în mine
ca un ied înjunghiat pe drumul spre templu
o imagine extraordinară.
Mai remarc finalul și îți doresc multă acuarelă în călimară!
bazil

Incitant demers, un text al cărui rațiune este textul însăși, animalul lingvistic, animalul semiotic, semnificantul tutore, ca în Roland Barthes.
Făcând acest demers, chiar și la o simpla lectura lectură, participi la celebrare, din discurs – un simplu consum strălucitor, de unde și plăcerea textului, în funcție de comoditate.
„textul suge dintr-un sfîrc abstract/al liniștii/și se deschide/prin claustrare în zăcămînt semantic/perlă și magmă gînditoare” și mulțimea definițiilor ar putea continua, „copil al marsupiului estetic”, „textul constrînge la dictatura/unei conștiințe a semnului”, „textul este autoliza prezentului/ca soluție de apărare față de propria vitalitate”, „textul este doar un animal lingvistic histrion”, „inconștientul textului este peste tot:/în camera de muzică și tortură” etc., pentru ca poemul e plin de astfel de formulări care tind să creeze spații de unde putem vedea sensul prin multiple coduri culturale, formând tot atâtea corpusuri ale cunoașterii.
„poetul este singura ființă din lume/ care trebuie smulsă din ghearele textului/cît încă e caldă/și se risipește/în Unul” un final pe măsură, amar și dureros.
Mă simt bine că am citit acest text, aceasta variantă de discurs îndrăgostit. Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici cu regretul ca nu-s un structuralist la fel de respectabil mereu.
De aceea cu satisfacție acord prima mea stea din cariera de steluțar!
bazil

O autolimitare, o cenzură ciudată, ca atunci când te-ai privi în oglindă și stânga ar deveni dreapta și invers. Rezultatul este cel al pierderii, risipirii „mă priveau din zăpezi dextrogire haină de ceață/ la indigoul inimii tale”
Un spațiu protector este tocmai spațiul care poate fi prelucrat „între aceleași mâini înșiram orizonturi ductile/mai atârnam o înviere cu tălpile în cer mai creșteam…”etc.
„te lăsam să pleci altă zi în fereastra prin care
ploile infiltrau magazia iluziilor păpușa stricată
rotund de amar mai puteam trece poduri dimineața și seara”
Aceeași copilărie adusă în prim plan.
Mi-a plăcut textul și pentru tripticul pe care-l ascunde prin cele trei strofe. Cu mirare copilărească ce vrea să încremenească precum în povești, prezentul, echinocțiul, păpușa stricată… imperial leather.
Textul mai ascunde și niște riscuri estetice și ideatice, pe care nu știu cu câtă grijă ți le-ai asumat.

La multi ani draga Ax si numai bine, ca multe te mai asteapta de acum inainte!

Uite cum sta treaba ca sa nu-ți mai explic treaba cu gânditul.
Mi-a povestit mie o furnică, prin metode numai de ea știute, când traversa si ea o pagina cam aiurea și tu învățai cuvinte din dicționar cam pe de rost pe la bibliotecă, după care acasă, pe unde reușeai, cum că tot rău ieșea.
Acuma, că tu te joci dea gândeala și umpli de mătreață rochițele, n-are nimic, dar esperimentele tale nu sunt prea subtile. Tot o furnică mi-a spus a s-a supărat și Kernbach.
Acuma, de voie, de nevoie, toți ajung la tine sa le faci ceva, de-o cumătrie, ori s-o pună de-un necrolog. Nu se face sa mă cert. Dar cam bați câmpii și la modul esperimental!
Îmi pare foarte rău ca o să rămân fără necrolog.
Închei și eu ca și tine „* Pentru acest experiment deosebit si mai ales pentru constructia lui care mi se pare perfecta: pătratul.
Cum este si-o vorbă din batrâni, fii pătrățos săți steie moartea!
Succes și la alte descifrări!

Dan Bratu, asta e un site gratuit. Sper ca nu iei bani pe reclama?!

Wuă, da’ lunga si apăsata cafteală e și cu textu’ asta al tău.
Trebuie sa mă gândesc serios dacă să fac vreun coment pe aicea sau nu
Eu cred că așa e, o nouă mitologie. Sunt ciudate forme ale lumii animale retrase în mintea noastră, cu fiecare neuron desfășurat pe mii de hectare sub forme de game muzicale la nesfârșit.
Să știi, câte odată când îmi spăl mâinile, si fac tot felul de arpegii, mă întreb dacă nu o fac pentru că organismul a simțit moartea prin apropiere explodând ca o pungă de metan.
bazil

Temă a nașterilor perpetue topite țesute în măștile arhetipurilor.
Nu prea menajează sensibilitățile acest liric oniric inversat „că ne născusem altfel
de fapt invers/cu prețul cruciadei oglinzilor/ agățat de prima respirație greoaie dar sigură/dar nu de călcîie (și nici măcar de tendonul lui Achile), într-o senzație de matrix.
Amintesc un citat din Borges care spune că oglinzile și copulația sunt abominabile, pentru că multiplică.
Finalul, începând cu „decupam din ele prostituția”, e greu de integrat în restul textului, dar făcând niște artificii de imaginație, bag seama, s-ar putea.

E un poem plăcut și manierist.
Si, de aceea, riscă să te conducă, prin poetica asta a ta, într-o gama a poeților minori care mimează, cam târziu, o literatura dezumflata de vreme.
Ai atâtea complemente și adjective la un loc încât mă împiedic în ele în loc sa mă ocup de cursul firesc al poeziei.
E ca într-un hambar plin cu vechituri si mărunțișuri în care ți-e frică să aprinzi un chibrit.
Ori, poate e bine și asta dorești.
Numai bine.