Silver

as vrea sa ma opresc numai asupra a ceea ce am inteles clar(sau cel putin asa cred eu). in strofa a doua descifrez dezvaluirea prea acuta a sinelui care in gesturi cotidiene transforma universul real, printr-o dragoste pe cat de simpla pe atat de energizanta. o energie ce-ti da putere sa schimbi rostul firesc al lucrurilor, al sosetelor albe, al cascatului...
n-am toate cheile dar cand o sa le procur o sa pot continua.
remarc in mod deosebit atmosfera pe care ai reusit s-o creezi cu aceste versuri.
felicitari pentru
Costin

*pentru ce ai reusit sa scrii

Alma, un echilibru în poem, un echilibru al versului, al expresiei, al impresiei, al emoției, al imaginii și metaforei, toate parcă ținute pe fire nevăzute de gând și suflet, în armonie.

Las aici ce m-a încântat îndeosebi:

când treceam noaptea prin părul meu răsucit a iubire
mă priveau din zăpezi dextrogire haină de ceață
la indigoul inimii tale

si un final maiestrit:

rotund de amar mai puteam trece poduri dimineața și seara
sau în nopțile cu părul meu răsucind a cuvinte
mirosul tău de bărbat imperial leather

Frumos, Alma.

Drag,
Ela

Mintea noastra rasuceste atat de frumos cuvintele! Si ele cresc si, iar cresc! Si iese sufletul nostru sensibil in scriere! Frumos!

O autolimitare, o cenzură ciudată, ca atunci când te-ai privi în oglindă și stânga ar deveni dreapta și invers. Rezultatul este cel al pierderii, risipirii „mă priveau din zăpezi dextrogire haină de ceață/ la indigoul inimii tale”
Un spațiu protector este tocmai spațiul care poate fi prelucrat „între aceleași mâini înșiram orizonturi ductile/mai atârnam o înviere cu tălpile în cer mai creșteam…”etc.
„te lăsam să pleci altă zi în fereastra prin care
ploile infiltrau magazia iluziilor păpușa stricată
rotund de amar mai puteam trece poduri dimineața și seara”
Aceeași copilărie adusă în prim plan.
Mi-a plăcut textul și pentru tripticul pe care-l ascunde prin cele trei strofe. Cu mirare copilărească ce vrea să încremenească precum în povești, prezentul, echinocțiul, păpușa stricată… imperial leather.
Textul mai ascunde și niște riscuri estetice și ideatice, pe care nu știu cu câtă grijă ți le-ai asumat.

Răsucind a poem păstrând mirosul imperial ca o piele albă a dimineților ductile.
Reușești cu sensibilitate să păstrezi totul între limite, ca și cum ți-ar fi teamă să lași lipitorile până la capăt pe frunte. Și de aceea e totul cu atât mai femecător, lăsând deschidere nu atât poeziei ci unei stări de eternă îndrăgostită.

Alma, n-am mai trecut pe aici de o vreme, dar ce sa-i faci? Intotdeauna ne vom zbate in amarata asta de viata care ne-a fost harazita intre influentele de putere. Si sunt multe, stim prea bine. Iar cea mai amagitoare dintre toate (chiar mai amagitoare decat cea a banilor) este puterea mintii.
Mi-a placut mult \"ma capatasem\", merge drept la inima, acolo unde amagirea nu-si face cuib.
Bobadil.

Costin, dragostea îți dă și tot ea îți ia aripile. De acolo scriem. De pe culme sau din cenușă. Cheile sunt în ceea ce ai scris tu, despre dragostea energizantă, cât poți întoarce echinocțiul, dar nu și timpul, cât poți schimba lucrurile, dar nu și sinele.

Ela, echilibrul pe care tu l-ai observat este o proiecție. Dincolo de originalul (levogir) doar un psihanalist mai poate afla ce este. :)

Vali, de acord că mintea le răsucește. Le-am răsucit de vreo 5 ori și mai e timp și pentru alte răsuciri. Și noi creștem.

Bazil, ai intuit bine, e cenzură. Altfel, s-ar fi auzit strigătul dincolo de tunelul de la Bârnova, la Ciric s-ar fi prăbușit avioane, munți, văi, tsunami. Dar, deja am hotărât pentru 7 mai cenaclul Virtualia. La care ești invitat și binevenit. Dacă nu riscam dextrogir, nu câștigam un comentariu așa bun de la tine, no?

Simona, mi-ar fi teamă că mă sug de tot sângele lipitorile acelea. Și atunci, unde l-aș mai putea purta pe Dumnezeu?

Andu, dacă tu spui că amăgirea nu își face cuib în inimă, te cred. Însă nu știu ce o fi atunci lucrul acela ciudat pe care îl port, de la o vreme, în piept. O fi adevărul?

Vă mulțumesc pentru gândurile și cuvintele voastre, cu drag.

Hmm... lipitorile nu sunt lipitori iar sangele nu e sange Alino... intre \"indigoul inimii lui\" si parul tau \"rasucit a iubire\" se afla zapada, ca loc de joaca a sufletelor.
\"mai atârnam o înviere cu tălpile în cer mai creșteam
dumnezeul simplu al șosetelor albe \"... reusit. Apoi nu era soare ci luna, iar era adevarat ca era rosie dar nu de la sange ci de la temeri. Mai incolo nu ma bag.

Am zis eu că lipitorile sunt lipitori și sângele sânge? Doar n-o să le spunem toate secretele :)). Luna era roșie că era lună plină, dar eu văzusem soarele cu o dimineață înainte. Temeri nu mai am. Am aflat esențialul. Sau esențele. Imperial Leather.

Mulțumesc de trecere. Te aștept mâine la cenaclu. Cu drag.

eu nu pastrez din poemul tau decat ultima strofa ( ca e pe intelesul meu si pe sufletul meu ):

spre sfârșitul poemului răsărea un alt soare patetic de roșu
te lăsam să pleci altă zi în fereastra prin care
ploile infiltrau magazia iluziilor păpușa stricată
rotund de amar mai puteam trece poduri dimineața și seara
sau în nopțile cu părul meu răsucind a cuvinte
mirosul tău de bărbat imperial leather

Viziunea ta este mai aproape de realul meu, în care și eu păstrez tot strofa a treia. Undeva dincolo de lobul frontal, la limita cu subconștientul.
Îți mulțumesc pentru cuvintele tale. Cu drag.

Sunt planuri secunde aici, ludic amar-cerebral si sfarsiri de inima, nuante expresioniste aparent auto-cinice induc nelinistea, emotia. Ca o miscare tectonica de mare adancime, \"lipitorile acelea pe frunte\" schimba nebanuit sensurile, proiectiile lor ca o \"haina de ceata\", \"zapezi\" (disolutie, pierdere a identitatii) oglindind \"dextrogire\", polarizand altfel fantele, extrasul de viata devenit indigo. Ca o pierdere constienta de sine spre imaterialitate. Prima strofa e ca un scut, ca un ochi de Medee, impietreste la prima citire, urmatoarele doua fac trecerea spre uman. Un plan obiectiv, de suprafata plastifiata in a doua, cu nunate ironice, vindicativ detasat, un altul profund, ca un ritm cardiac in crescendo, in strofa finala. Fondul poemului este sustinut de un ritm interior, de o muzicalitate profunda, ultima parte avand sonuri de incantatie, de vraja. Multumesc, Alina, pentru prilejul citirii.

Într-adevăr, prima strofă e ca un scut. Împotriva lipitorilor sau apărându-le de proiecțiile celorlalți. Pentru că și lipitorile au viața lor. Și prin ele poate curge chiar El.

Îți mulțumesc pentru cuvintele și aprecierile tale. Cu drag.

Sunt sigur ca multi membri noi isi vor gasi indrumare in textele dvs. Eu unul, cred ca mi-am gasit.

Cred că inevitabil avem amprente din profesie. Îi admir pe cei care pot scrie fără să fie influențați de termeni de specialitate, precum și pe cei care scriu folosindu-se de cuvinte specifice domeniul în care s-au specializat. Cred că, la un moment dat, folosirea termenilor de specialitate apare aproape involuntar în poezie, atunci când poezia reprezintă o transcriere a sufletului.

Cu drag, îți mulțumesc pentru aprecierile tale.