Baubec Izzet

Sunt Eu sunt omul despicat, Cain, vierme târâtor Între păcatul întrupat Și îngerul înaripat. Eu sunt matca-n foc, Nălucă-n depărtări, Sufletul ce n-are loc, Gog cel fără de soroc! Eu

Pășesc pe clipe, Iar clipele se impregnează în talpă, Duhoarea timpului mă face să vărs versuri. Foc fără aripi, Arzându-mi carnea de fildeș Și iluminându-mă, cu frânturi de zbor. Rănesc

Din rănile pământului tresare o mireasmă, Pierdută ca un zvon pe scoarțele arborilor, Acolo unde dintre fagi, țâșnește-o căprioară, Sufletul meu se spovedește zărilor. Din lacul alb de

Munții în zare sărută poala cerului, Norii întunecați împung zările, Și eu stau la marginea eterului Visând codrii, izvoarele și mările. La marginea lumii bombele zguduie Acest tavan

În valea disperării Chemările zării: Un sunet de jale Peste-a mea cale. Simt sunetul tăcerii Pe aripile serii În umbrele ei O, tăcere de miei! Și simt cum mă învăluie În ceața-mi

Munții în zare sărută poala cerului, Norii întunecați împung zările, Și eu stau la marginea eterului Visând codrii, izvoarele și mările. La marginea lumii bombele zguduie Acest tavan ancestral

Cineva mi-a spus că sunt frumos, Dar nu mă simt așa, Mă simt ca o mumie aurită pe dinăuntru, Cu buze mecanice îngânând cântu, venind din centrul piramidei. Îngropat în nisip cu comorile

Pe urmele de nea coboară zborul Și fulgi de nisip planează în nări, Sideful mă sufocă și iarba ființei Se-mpiedică de gheața de albastru. Și lupii gândului alunecă pe stârvuri, Corbii cu

Mă cheamă mormintele Cu cuvintele, Cu un foc de suflet Ca un fior transcendent. Mă simt și nu mă simt, Mă cuprind și nu mă cuprind, Mă-nfășor cu un gând Mă desfășor cu un vers, Din cupa

Ce bate azi vântul în fereastră? Și parcă tresare ființa din mine. Ce reci sunt pereții sufletului meu Și parcă somnul e neliniștea chemării! Aud zvonul glasului ce-mi tace, Iubirea-ncolăcită

Dumnezeu mi-aruncă neantul orb, Ce-l sorb nesimțind decât gust de praf cosmic, Ce infim sunt, ce necurat ca rana Pământului, Ce zeu neputincios, înlănțuit în valurile clipei surde. Mă simt ca

Întrebări Oare sunt muzica a cărei versuri le rostești? Oare sunt cerul a cărui tăcere îți șoptește mereu? Vreau să fiu o frunză risipită de furtuna sufletului tău, Sau un fulg de nea care se

Am stins apa cu focul Și lemnul l-am aprins cu pământ Și văzduhului i-am dat aripi. Patru zări le-am transformat în vânturi, Ce-mi golesc simțurile de simțuri Ca o țigară golită de fum. Și

Frânturi de clipe Se isc călăuzitoare, Între soare și mare. Bătăi de aripe Între tâmplele grele Mă poartă spre stele. Senin mă înalț, Cu fulgerele-n picioare Spre-a cerului splendoare. Îmi

Pe străzi zac îngropate cadavre Și pașii se afundă în carnea descompusă, Miroase a sânge și a moarte fetidă Și parcă plouă cu lavă acidă. Îmi pare că înebunim cu toții, Îmbrățișați de năluci

Plouă, plouă, plouă monoton, Cordul mi-e deschis, Nici de-al păsărilor zvon, Nici-un dulce vis. Picuri de nevroză cad în minte, Sufletul se-ndoaie, O vagă disperare parcă mă cuprinde Sub

Deși aș vrea să fiu integru Respir mereu între: Sălașul alb, sălașul negru. Mă-nvârt mereu în cercu Când alb, când negru al: Sălașului alb, sălașului negru. Și când se scutură-n mine mărul

Flori roșii Flori roșii pe-un acord de suflet Își deschid parfumul ca o mângâiere, În valea uitării unde sufletul face-un pas Dar trupul își împlântă rădăcini. Eul iubește cu disperarea

3 În spiritu-mi sunt trei lumini, Trei jerbe de scântei, Fulgerându-mă în templul Celor trei zei. Și tainice înlănțuiri se întrepătrund, Infinitic născându-se una iar dintr-una, În templul

Infinit El este alfa și omega, Eu nu sunt alfa și omega Dar în mine nasc începutul și sfârșitul, El este cel ce este și totuși nu este; Eu sunt cel ce nu sunt și totuși sunt.

Un pas spre infinit Un pas spre infinit, mic ca o năpastă, Curgerea clipei spre spațiile inexistente, Și, oboseala sufletului ce-și caută marginile. Ești beat de adânc și te trezești în

Ea Semințele anotimpurilor se retrag în țărână Și vocea chemării se naște-n neființă, Ah, suflete, ce disperare s-aștepți: Umbra suflând a mireasmă pustie. Ea e pierdută în marea de

Ceva O lumină revărsată dintr-un curcubeu de raze, Se poleiește pe aripile mele Și-mi dă suflu de zbor și glas să cânt, Cu un nai din pulbere de stele. Și o simt ca o taină răsărită din

Zeu Ai sădit lumina în ochii zărilor, Ai săpat veșnic la rădăcina lunii, Curgând, rugând, visând amarul Ce se revarsă acolo și te-neacă aici. Ai vrea să parcurgi calea ce nu se mai