Poezie

Ea

1 min lectură·10 martie 2008

Mediu

Semințele anotimpurilor se retrag în țărână

Și vocea chemării se naște-n neființă,

Ah, suflete, ce disperare s-aștepți:

Umbra suflând a mireasmă pustie.

Ea e pierdută în marea de raze,

Plutind spre țărmurile sfințite de aripi

Și zborul meu se pierde în valuri,

Și gândurile mele mărșăluiesc spre zare.

Ea e nisipul clepsidrei, e strigăt de corali,

E o meduză așternută peste abstract

Și nimicul e vidul ei, și cerul e

Culoarea ei, ochii ei, sufletul meu.

Pe norii saltului în asfințit

Și-a coborât, pașii ei de lumină...

Și vălul ei de mister se îngroapă

În versurile mele.

„Eu n-am să plâng, n-am să vărs

Și ultima picătură de viață,

Eu n-am să te chem iubito

În focul în care dansează dervișii.”

Ea este sarea ochilor mei

Și amarul ce-l înfrunt.

Eu sunt cuiele înfipte în palme

Și coroana de spini pe aura sufletului.

002.256

Baubec Izzet. “Ea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/baubec-izzet/poezie/1772738/ea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.