Baubec Izzet

Exorcistul Exorcistul s-a scos pe sine din sine Și a răspuns la marea întrebare:”Eu sunt, Pe-un altar de raze ce se-ntrepătrund, Tăcerea sfinxului, țipătul karmei.” Cu dor, a voit să se

Apocalipsă Cohorte de nori își revarsă cerul În fulgerele crude ale mântuirii, Sunt străzile pustii, goale de suflări, Căci a sosit clipa, clipa osândirii. Deodată văzduhul se pierde-n

Călăuza Norii țes un ocean pe cer Și munții își afundă vârfurile-n soare, O dogoare luminoasă e difuză-n ceață, Timpul parcă și-a oprit tic tacul. Profetul își alungă disperarea În

Descompunere Dumnezeu nu e mort Dar l-ați omorât. L-am omorât și eu în sine Robindu-mă cătușelor și frânghiei de la gât. Poezia e moartă. A-ți ucis-o

Descompunere Dumnezeu nu e mort Dar l-ați omorât. L-am omorât și eu în sine Robindu-mă cătușelor și frânghiei de la gât. Poezia e moartă. A-ți ucis-o

Nu sunt, nu ești O, tu, reflex luminos săpat în mormânt, Mă stingi vulcanic pe ochi-mi de sticlă, Poate cândva, am să mor curând, Acum, doar vreau cu scârbă un sărut. Nu știu ce ești, poate

Iubito, ce stranie ți-e adormirea Iubito, ce stranie ți-e adormirea, Tu adormi cu ochii deschiși spre marea depărtare Din sinele meu cufundat în propria-i suficiență. Ciudat te iubesc, vid

Meditație Îmi pare că totu-n lume e visare, că cerul străvechilor daci e eterul, în care mă scufund, în marea de sunet blând, în lumina Creatorului sfânt. O picătură de zenit, mi se