Un pas spre infinit

Un pas spre infinit

Un pas spre infinit, mic ca o năpastă,

Curgerea clipei spre spațiile inexistente,

Și, oboseala sufletului ce-și caută marginile.

Ești beat de adânc și te trezești în sudoarea cunoașterii,

Părând că moartea se preschimbă în aripi.

Totul se răsfrânge în gânduri curgătoare

Spre neantul ideii de-a fi și de Eu.

Te proiectezi în Absolut, necunoscându-i izvorul

Și macini pietrele aceleiași înțelegeri.

Sarea luminii îți îneacă irisul,

Aceeași lumină care ți-a întors capul spre cer,

Ea care ți-a cerut totul și tu te-ai salvat prin cuvinte.

Te-au înfierat cu sânge, te-au adormit cu viduri

Pe care mereu ai încercat să le umpli, mințindu-te.

N-ai încercat vreodată să te trezești, nici să sapi la rădăcina muntelui.

Þi-e totuna dacă dincolo de vis e imateria,

Sau doar mormintele suficiente sieși.

Þi-e rău de atâta somn, bătut în cuiele durerii

Și-ai vrea, să nu mai privești același chip brăzdat

De zare, același trup plutind în inerție.

Deja ești palid și n-ai mai vegheat demult

La poarta întredeschisă, la scoarța însângerată

Cu care erai cândva învelit.

Deja cobori pe treptele renegării și urei,

Să te închini amurgului oceanului

Ce, atunci, te purta, neschimbat la liman.