Anghel Geicu

stau și citesc lumina îmi bate albastru pe tâmple literele sar pe parchet cele mari joacă leapșa cele mici se luptă cu umbrele că nu mai înțeleg de ce atâta grabă pe dânsele când apa la

sărut-mâna distinso, doamna mea cu obraji cafenii te privesc din balconul de unde agăț ciorapi și chiloți bărbătești în timp ce dumneata privești cerul căprui și respiri indiscret ca și

știi, povestea e alta nu așa cum ai aflat de la x, era cald transpiram ca un porc în timp ce ea își arunca sutienul pe partea cealaltă soarele mușca carnivor ce dracu' să facem ne-am avântat

azi-noapte am văzut un muribund a țâșnit din mine ca o lighioană hidoasă s-a spălat pe ochi pe picioare dintr-o dată era tânăr albastru strălucea ca un ochi l-am întrebat cine ești ce dracului

sub cerul acesta se întâmplă minunile și toate imprimă același efect de seră apoi se pornesc de la capăt ca un turnir în care clișeul se derulează continuu iar timpul se oprește fix în același loc

s-au dus dracului toate, iubito gresia din baie carcalacii chopin știi tu, ăla pe care îl fredonam amorțiți în duș criogenic murmuram cu dinți transclucizi refrene sonore marșuri și văi

te privesc în alb-negru, zâmbești melodramatic, acolo unde vreau să adaug un gând desuet [și sânii atât de rotunzi] porți coapse așezate bine în contur în această chimie unde albastrul e o

pentru toate există un argument la fel de concis precum drumul spre job precum pasărea ce îmi dă deșteptarea de multe ori o înjur, alteori scot capul pe geam și o rog mai lasă-mă o

se întâmplă uneori și astfel de lucruri de pildă azi dimineață cafeaua ochii amorțiți, trezirea din nopțile albe când fără să vreau îmi șoptesc băi, gata cu gluma. degeaba mă jur pentru

în tine găsesc dezlegarea, în pașii mărunți în urmele de pe nisip la fel cum marea le mătură prin soarele sterp urmele buzelor tale le simt plumb ruginit între coaste ceas infinit în

la mare e cald, e zăbușală fratele meu te usuci ți se face gura iască tragi pe gât trei polonice de apă albastră iarbă de mare pești, crustacee sirene de toate culorile și încă n-ai

nebunule, câți melci poți ascude într-un gând câte fete râd pe marginea drumului în timp ce tu rânjești fasolea pe cealaltă bancă destinul trage pisica de coadă poți doar să fugi urechile să

stai liniștită iubito, nu te chem la mine să plângem, nici să strivim melcii grași cu ciocanul ori filmele să le tăiem cu cuțitul apoi să comentăm cum a fost nici nu te chem să spintecăm

curg prin venele mele fluturi de pradă se strâng în brațe și își vând unul altuia culori timpurii, culori de amieze și culori ale nopții atât de tare se strâng încât unii mor fără a avea

tată, nu mă întreba ce mai fac nu mă privi cu mâinile cuțitul ce-l ascut pe această piatră nu-i pentru tine nici urletul muntelui nici lacrimile acestui pământ nu-s atât de departe pâinea

poezia aceasta s-o citești doar în gând să-ți legi un lacăt la gură și să taci ca o broască să taci ca un pom atunci când îl doare spatele ca atunci când pe partea dreaptă calci doar pe

sunt un intrus pe locul acela, nisipul mă mușcă de degete soarele îmi dă foc pe sub piele doar marea mă mai scapă de umbre sunt aproape de ea număr trei pași apoi îmi întind aripile dau cinci

mă pregătesc asiduu, mă antrenez cu noaptea în cârcă alerg pe asfalt, dintr-o parte într-alta semafoarele îmi țin ochii închiși nici măcar nu știu de unde să încep nici măcar nu mai știu ce

viața se înfigea fix în casa bunicii acolo ne jucam copilăria, desculți trăgând pisicile grase de coada lunii țineam soarlele între dinți ca bomboanele acelea cu lapte iar el alerga în

moartea e o boală de sânge, un hârciog, o insectă ce înțeapă atunci când aștepți metroul să te ducă spre job o gură de canal se deschide în tine toată mizeria din oraș se scurge acolo oricât

plouă năprasnic peste inima mea cât casa de trei zile se strâng și pișă trotuarele și peste tot se tolănește noaptea pe geam văd umbrele morții cu crengile din asfaltul morbid șobolanii mușcă

ce simt atunci când strig și nimeni nu găsește locul ferestrei când dinții îi clătesc cu noroi și licheni, când strivesc cu barosul lumina, nici eu nu mai știu doar atât, când fac vocalize cu

e prea mult frig în dormitorul cu pereți indeciși iar ție îți cesc unghii peste alte unghii albastre buzele noastre sfâșiindu-se, par la fel te privesc cum îți ascuți dinții flămânzi prin

viul nu e viu pe de-a intregul dacă nu poartă în buzunar un creion și o coajă de măr pe sub unghii acolo își ascunde culcușul între pietre roade pământul din centru pe dedesubtul lui