Anghel Geicu

pe un balcon din blocul de vizavi o femeie agață de suflet salopete albastre și chiloți de toate culorile zilele săptămânii se întind pe sârmă ca o coajă pe om un somn niciodată gustat pe de-a

știam că mă voi pierde într-un zâmbet carmol trebuiau să se întâmple și astfel de lucruri în inima ta circulau dragobeții semaforul își pierduse mănușile albe degeaba așteptam ora cinci

pentru o zi am crezut că nu sunt nici măcar iarbă o halcă de cer nici măcar pământ să am cu ce să mă acopăr nu îmi e frig, doar poate hoitului meu care pute și cere să îl scot la plimbare să

ce este singurătatea dacă nu o ușă în spatele căreia se ascunde întunericul și cum poți percepe altfel lumea dacă nu ca pe un incubator, eprubete în interiorul cărora mișună oameni și cât de greu

treizeci și trei de cuvinte îmi șoptesc la ureche în timp ce dincolo moartea face flotări cu plămânii stau de o zi în acelaș triunghi și respir tot aerul asistentelor de pe etaj încă

oferă-mi un randez-vou femeie, îți promit voi veni negreșit mă voi îmbrăca în cuvinte de catifea franțuzească voi peria șoarecii din casă, din cărți de joc voi face caleașcă valeți și dame vor

masa stătea pe cele patru puncte cardinale și se uita luuung cât o zi de post ce dracu' te uiți fă, așa ce, n-ai mai văzut scaun stând cu coatele pe genunchi râzi ca o capră și rumegi

melcii au ieșit de prin case merg încet abia că se aud cerul picură peste ei mâini fragede ca un fermoar se deschid să-i primească înăuntru în urma lor pământul încă

așa i se spune, cu ochelarii pe frunte părul îl aruncă în grădina femeilor aprinde o țigară o ține între dinți, lovește cu bocancul pedala între coaste și pleacă văzduh ca din pușcă ochesc

viața o țin într-o pungă legată la gură o plimb după mine ca pe un câine fără stăpân nu-mi cere de mâncare nici apă nu-mi cere doar stă așa în buzunarul de la piept și aprinde chibrituri

privesc îndelung suficient să-i colorez tălpile și pașii îi aud evaporându-se printre crăpăturile mici pe dedesubt lumina se scaldă în ochi căprui încercând să prindă luna prin gaura

privesc strada cum se face din ce în ce mai îngustă fiecare zi se strânge pe trupul unei femei în timp ce fermoarul aleargă dinspre coapse până spre cer într-atât lumea devine mai nudă, cu

te strâng în brațe și brațele se scurg în buzunare adânci ca și cum cheia o găsești doar acolo părul miroase a sânge, așa cum sângele miroase a parfum de migdale ochii, nu spun câte stele

tăcerea se așeza pe genunchi sărutându-i umbra se ascundea după ușă ca un copil răsfățat gerul trosnea pe la colțuri și cerea o cană cu apă ca și când rămânându-i pe buze încremeneau

țeși o plasă de oameni, din fire de plumb o aduni într-o pungă de plastic apoi alergi să prinzi fluturi de noapte, lilieci adormiți în inima ta se duce o luptă vrei să o înfrunți

într-atât era de departe încât cuvintele nu încăpeau pe sub ușă, mergea cu capul plecat întreba în stânga și în dreapta explica ce și cum, primea doar răspunsuri un deget ridicat spre în

prietene, toată iarna ai aruncat cu bulgări în mine, ai scuturat covoarele, ai stins lumina în dreptul meu iar eu te-am privit indulgent chiar și atunci când căzut în genunchi trânteai burta

eu nu urăsc pe nimeni, nici de iubit nici de tras cu coada ochiului prin arhive nici în ciorba altuia nu diminețile îmi beau cafeaua express și fluturii ning și ning și ning aici ar fi

furnica aceasta, cât e ea de mică trage de mine, mă împinge cu capul înainte mă dă de-a dura, mă aruncă pe geam ca pe globuri, zăpadă nu-i, voi cădea pe cuvinte le voi ucide poate, în virajul

vinul curgea în pahare, mai negru ca pământul mai tare ca piatra mai iute ca săgeata, bun, pentru oameni zdraveni, dar oamenii nu mai erau zdraveni, nici măcar oameni, doar el stătea în casa

am scos afară cuvintele, le scutur de literele aruncate la coș de îngerii uciși în călimară, una peste alta dacă e, atunci așa să fie arunc tot, nu mă mai uit în geanta cu scule nici dex nici

dansăm pe trotuoare cu melcii alături cu toamna pe umeri, cu iarna în oase, de ciudă, doamna ne toarnă în globuri ca pe un adagio scris pe parbriz și doar așa într-o doară mă întrebi dacă

pescuiam într-un ochi ca în marea egee convins că voi prinde ceva, un bob de orez o flacără rătăcită un ocean dispărut, așteptam de câteva ore bune și nimic de parcă nimicul acesta s-ar fi

ieri am iubit o femeie ca pe o zi de duminică am îmbrăcat cel mai frumos costum mi-am așezat cravata, aceea mov apoi am intrat, mai întâi bonjour brunetă cu ochii căscați spre amurg duioasă