Andrei Pavel

Îmi gâlgâie puținul sânge rămas prin venele abia arzânde, iar pulsul nu mai bate după ceas. Trec secundele, plăpânde. Privesc umbra ce-a plecat grăbită fără să se uite-n urmă. Ceasurile încă

Cu puterea minții, am sărutat marginea mării pe buzele valurilor sfărâmate. Stâncile prevesteau cântecul pescărusilor hoinari, ce-și tânguie ghearele în vârfuri de mister. Vântul se înfruptă

Raze despicate răsfiră adulmecări peste moaște de sfânt, cu mătănii ce se înșiră în jurul candelei de pe mormânt… Sub nori corbii se adună tânguind aripi în zbor, note reci gonind pe

Întinsă-mi pari în așternuturi de jar cu formele tale pierdute-n contur, prin ochii tăi închiși de-un clar-obscur și zâmbet curgând în frunze de stejar. În noduri strâng falii detimp și

Mă îmbie coapsa ta de fecioară unde lumina șade răzvrătită, lăsându-ți iarăși forma dezvelită când sufletul meu te sculptează-n ceară dar dimineața vine grăbită, în cețurile dese

Un soclu în culoarea solitară născut din praful vechilor statui, în pendularea zămislirii lui în timp absent îi e sortit să piară. Bântuind prin mine cu gust amărui, credința mea e doar o

Sub tâmpla mea vazduhu-i abătut în timp ce marea urlă cu suspine, iar ceru-albastru vrea alt inceput. Acolo unde-ncepe zarea, stânci negre, pline plâng. Izbite sunt de valuri curând se vor

Deasupra, cerul gol îmi e legământ. Ploaia curge ca o simplă dramă, încercănată, cerul destramă, închisă în norul ce mușcă din vânt. În temeliile înfipte-n pământ într-un cuvânt închistat de

Căzut sub stea, în raze de uitare absorb magia clipei efemere. Renasc în unghia de ceară care topește-n urmă șoapte grele. Adie cântul singurului vânt ce răscolește gândul solitar, renunț chiar

Deasupra, neagră, arde indecisă puterea nopții reci, ca un ciorchine, cu vântul tăios și ploi meschine, șuvoi curgând din bolta larg deschisă. Îmi desfac pieptul și plouă și-n mine. Vrând să

Dacă devin o lacrimă nu mă sorbi. Căci vei obosi, dacă iubirea e un amalgam de iluzii.

Întunericul plânge, cu noaptea ținuta în brate. O stea dispare, înghițita într-un abis cosmic, hulpav ce fara mila a ucis ceva ce nu îi aparține, lumina ce-ți încalzea ochii când veneai la

Îți scriu ție, pentru că tu nu știi să citești- pentru tine. Simt doar semne mistice. Tu ești țiganca mea, tu doar, simți ritmul sângelui meu, pierdut în tine. Stii doar cu sete să tragi din

Aș vrea să simt, aș vrea să pot. Știu doar să mint și să fiu mort. Aș vrea să plâng, aș vrea să râd, știu doar să cer și doar să stau. Aș vrea să sper, aș vrea să dau, știu doar să cer și

Impresii-cadavru zac în descompunere prin deșertul de sticlă. Dar ce e mai trist, e că în ele trăiesc oameni.

Ne căutăm printre idei ceva ce să nu doară, un murmur căutând scântei. Triumf de a muri întâia oară. Vom fi precum nisipul pe alei ce de la vânt de înfioară iar pentru vânt nu avem chei. Și

Pe scalpul dominant al unui fulger se-adăpostește secera unei luni iar în ochiul putred al unui înger se nasc coșmaruri visate de nebuni și astfel se zbârcește-această mască, din carne tăvălită

Un doliu pântecos, absent, mintea îmi prinde în ținte ruginite, pe scripeți de orgoliu. Îmi plâng și-acum prpria sorginte Ce-și scutură de praf acel lințoliu de vechi păcate căzând pe

Furtună de suspine la suflet dă târcoale. Venin, ură și teamă ce vor să mă-mpresoare dar nu mă dau bătut, rămân cu fruntea sus, gândul îmi e la Răsărit nicidecum la Apus.

În cercuri ne-nvârtim singurătatea, sub bolțile de cer ce destrămate par atât de vii încât aduc șoapte fumurii în clipec e pândesc noaptea, când lumânări îți ard mereu în spate cu fumul

Spectre de ceață și stoluri de petale prin umbre de mister se-ascund sub ceața aurorii boreale și o mireasma dulce. În curând, o noapte ce s-a vrut nemuritoare se va retrage și va lasa

Trădat de un vis ce stă să înceapă, chiar lângă irisul zidului opus mă scaldă iar lumina soarelui apus ce lucește pierdută-n izvorul de apă. În așteptarea lungă ce mi-a adus un gând nou, mult