Andrei Dobrowensky

Stăm pe flori și pe umeri se plimbă melcii. ne dăruim formele, ne spunem vise scârboase mușcând aprig din miezul asfințitului. de taină ne sunt cuvintele: eu-mie, tu-ție zboruri fără umbră,

În cușca fiarelor mă poartă inima mea: fiara fiarelor, dimineața aruncându-și treptele de fildeș nou viitorului, și în șanțuri nu poți vorbi, îți schimbi înfățișarea, cele moarte cu cele

când te apucă sărutarea, boala pierderii: fumezi, fumezi carând bostani albi printre mugete ascuțite. limpede se așterne noaptea peste talpile lui dumnezeu în gradina get the money și

Slăbiciunea mea de-a visa prin cuiburi de berze luând parte la jocul vulcanilor. toate lucrurile se rotesc, tind spre suflet, apele părăsesc drumurile adânci. urmează judecata de apoi, urmează

gândul meu de floarea soarelui într-o pictura van gogh,pe o tabla de șah ultima mutare, începe jazzul, haosul acesta ordonat al globulelor rosii, albe, galbene. mandarini înfloriți în irisul

sânul ei de magnolie într-o scenă beket,tei dezgoliți de veșminte,mă aduce pe brațe rănit,mâna mea ține strâns gâtlejul morții. eram într-un avion supersonic deasupra tropicelor,caii tropăiau

Sunt eu acela care spală pietrele, ascuns într-o dragoste puternică pentru mareele veștilor cardiace. Implor o altă viață, chiar așa: sunt inventat după revoluțiile sufletelor, simt cum

într-altă seară mă vedeam pe câmp, herghelii de cai morți alergau sărindu-mi în ochi. nu era lumină, constelațiile îmi proiectau umbra undeva departe; ca întotdeauna mi-a fost teamă vorbind o

dincolo de ceea ce gândesc mi se hotărăște o soartă: trupul să-mi fie cuprins de gheață și literele grele să-mi apese pe suflet așa cum am învățat să vorbesc, să-mi desenez urmele și voi fi

într-un defileu cu mori, nu, nu a ști, nu a avea, nu toate acestea, am armura negației. zidurile galbene preschimbate în nisipuri, ceasuri imense mi se arată și mecanismul lor îmi bate prin

într-o noapte lungă, pietruită cănd sugrumat de ecouri mă pierd adunat în colțurile clădirilor, de vânturi gonit pe străzi, am ajuns de nerecunoscut, trec ca invizibil pe lângă oameni, trec

ne vom trezi de nenumărate ori îmbrățișați și fierbinți scuturându-ne de visele vechi pentru cele noi, vom obosi in cele din urmă dar mai aproape de porțile dragostei ne vom afla și la fel de

* visează că ești irisul ochiului meu că nici lacrima fără vină nu te poate pierde și că mă privești din lăuntrul meu, vezi cum sufletul se bucură, cum aleargă să-ți sărute glezna, cum rămâne

51. dacă și numai regele se trezește-n straniu când și când țărmul se năpustește asupra oaselor mele de praf copilaria mi-o ascund într-un cal de ipsos și plec spre sălbăticia oprită-n mine

eu nu trebuia să fiu la locul faptei, iubirea era împlinită, chiar și pe frunze scria, chiar și în vremea eucalipților, nu există asemenea vreme, dar totul e presupus, până și liliecii

noi suntem lumina lumii, oamenii, noi, abia licărind. oboseala ne-nlocuiește ființele, vocea noastră-i cum gândul șarpelui. Cu cine ne credem luptând? abisul grăbit și dezordonat în valea

un copil arzând în cenușă iubire maternă. uitat în focul aprins. singuratic, doar în departe vocea lui ștearsă, sunete neînțelese. un copil arzând în cenușă nașterea orfană,

* n-ai cum să părăsești încăperile de os sacru căci imediat te ajunge frica, cuprinși de foc ne nimicim prin cuvinte, mi-e sângele rece, șarpele timpuriu îmi umblă prin vene către inimă, către

bănuiesc același fel de sentimente venite pe scară rulantă. Astfel cum neobservată trece pata neagră a durerii. om lângă oameni, noi, păstrați în colivie, boabe de rouă sărată. Întoarse ,

îmi aminteam roiuri de viespii, păsări, culori, ploi. așteptări, mări într-o tăcere, antic sufletul meu, vacarmul strângându-mă la piept coboram pe scările mereu urcând, pe scoarța

* departe de vremea apusului jocuri de scântei în umblările noastre când mâna se odihnea pe umerii zeilor de jucărie. Din culorile minții, din apele acelor bucurii care ne orbeau... și tu

am uitat o singură zi netrăită, una de toamnă ascendentă. copacii-mi numărau frunzele de pe ochi, de pe dunga spinării. o constelație ghicea tot ce fusese înfășurat în ghemurile

am pornit avalanșa de cuvinte nu pot trece peste marele zid sufletesc. Rămân în urma urmelor mele atingând câte un nor. Stau ca și mort ca și trecut în verde-nchis, m-am distrus cu o explozie

înSEMN 1 viața ca o reluare de lucruri, înapoierea celor uitate și închis în adâncul de premoniții. stăm ca într-o fierbere a ceea ce vedem printre răni. Înțelegem semnele luminoase dintre