Andrei Dobrowensky

Ikoană îngerul rămase fără aripi și înota fericit alături de lebede

amândoi ne-am schimbat chipurile și nu s-a întâmplat nimic ne-am schimbat și sufletele și ne-a cuprins o mirare soră cu moartea

mai mult îmi plăceau spiralele, îmi plăceau lemnele prefăcute-n scrum, mâinile săpând în căutarea urmelor de copil și ploua cu stele de octombrie în spatele amintirilor sufletul ce-mi

am trecut în suflet de pescăruș cu tot cu țipăt în aripa sa stinsă uneori moare iubirea uneori ne otrăvim cu verdele apelor retrase în adâncuri în craterele ființei fără să uităm o suflare

începuse jocul ca o boală fără leac, culegeam flori, fluturi, culegeam clipele din lacuri cu mintea abur cald, trup sfâșiat în lumini, în cascade, în apropierea a ceea ce seamănă cu

știu că pentru puțin inima mea căzuse peste ramuri, deasupra ei ramuri și foarte deasupra soarele ca un pumn de purpură, cad și mâinile mele după un zbor greu prin laptele cețurilor

orice ar însemna această furtună a șerpilor, copii care aruncau spre cer capete de asini și râdeau, râdeau, ecourile spărgând fantasmele rămase mute privindu-i. Ei ascultau mările în scoici

21. după rănire devenisem astfel că puteam zbura câteva clipe din mine și să mă privesc fără suflet cum mă căutam năucit. (Sfârșitul deschis) 22. treceai prin mine ca o

în seara aceea s-au aprins focuri ori chiar noi ardeam de bucurie, înrudindu-ne cu apusul acelor minuni văzute și nevăzute de ochi, de ochi pândind în întuneric.

de fapt se întâmplă din pietre: a nimic, a distruge, a devora fluture și ceas solar. rotație deasupra ochiului în cădere, mistere efemere. nimic nu poate înțelege, doar sânul acestei lumi care

duelul cu aerul sau orixas se numește. adun scrum de la țigări, îl respir din amintire când pielea se desprinde de mine și te aleargă, te cuprinde, te înlănțuie, te arde, te renaște, te

demonism în unu mai mult decât orice, psoriazis metafizic. după principii se moare în grădinile conștiinței. orchestre ale așteptării, nimburi vidate, raiul surâzănd nedesăvârșit în clipa

mâinile care te sugrumă, la pândă în tine stă visătoare moartea, mergem pe jos printr-o cochilie de melc... și mersul acesta care ne frige tălpile, topește până și cerul de peste tine,

aflat fără rost asupra orbitei, blestem și imperii surpate. deschid ferestrele urletului, dacă acum tăiat de axe amurgul în românia liliputană, dumnezeu cu cârja blândeții, pulsul a teroare, a

15. despre sentimente oxidate, despre rugina adunată-n suflet, la izvor de cântec de sub talpa lui dumnezeu am apărut și eu și cârtița săpând galerii prin creier. la marginea

12. vorbeam cu ceilalți, stăteam până noapte târziu în jurul focului deasupra noastră îngerii treceau aruncându-ne bucăți de speranță. luam apă fiartă și ne-o

8. umbla cu patul după ea și pe poduri creșteau bananieri, din cer cădeau bulgări de fier topit. spuneau: te iubesc, te iubesc! Tu ești depărtarea la care încerc să

4. trăiește în miezul poeziei, așteptând flacările serii. punți între stele, ajuns din urmă de mâna ta. pâna într-un altfel de timp cai de marmură, câmpiile de gheață peste care

1. minunea a început cu un cuvânt, cu sânge, cu solzi de cer, cu gropi deschise spre soare, felinare înconjurându-ne. Aici cutremur de inimă, între somn și visul de granit