Andrei Dobrowensky

41. amețeala unei pietrificări, salcâmi cresc în părul meu și mâna mi se întinde cu orizontul. Cuvânt absent, poartă deschisă în rostirea surdă a eternității mizerabile, jos bântuindu-și cuiele

* semne de întoarcere cu tine tu, tu, tu aceeași peste ani de sticlă când nimic nu se vede în întuneric tu, tu, tu erai în umbra mea adâncă, pluteam desprins de mine și în urmă rămânea un

culeg cuvinte din fiece floare, înfloresc fiece piatră după tăcere mi se împietrește inima și mi se spintecă cerul și-mi fulgeră ființa o viață la întâmplare. sunt toate amestecate,

nu spun nimic. mă hrănesc cu mierea acră a kosmosului, într-un somn de tânguire durere, gândaci uleioși se-ngrămădesc deasupra mea și templul ia ființă, mă împrumută culegătorilor de

* deasupra aerului rece, în sferturi de drum pleacă purtat de stihii molatice și renunță la regăsirea de tine plutești desprins de trup * din ger pinteni aprinși în fiorduri de

creștea umbra peste noi mâncați de vii de cuvinte înăuntru ne stă spânzurat sufletul și îl scoteai la plimbare îl spălai în marea moartă de toate mâniile învățându-l să ne tacă: ne miroase

o ură, un fior, o dragoste feroce era toată fauna sufletului meu cu fiecare gând, o ieșire la suprafața cerului. culori de enigme și mistere adânci, un nou și tot dureros început. Straniu

știe că se poate întâmpla orice și oricând și oriunde. e ca un dans, ca o nebunie acolo unde n-am pus piciorul și fără să lăsăm semn am plecat pielea luase foc și noi dansam mistuindu-ne. se

a fost, mi-am spus. A fost minunea, a trecut și s-a tot dus. eu mă închinam la trunchiul acela tăiat din care curgeau lacrimi și în tăcerea aceea îmi făcusem ascunzătoare. O aripă mă bătea pe

un gând monolitic prin țeastă bolborosind, dând în fiert cum laptele. fiecare-și ia pocalul de inox; hai! beți-mă, însetaților de aiureală, mușcați din lexicul creierului meu ca dintr-o

lângă pas câte un trăsnet o privire luminată, altă viață de noctambul, numărând felinare și ozeneuri. Lumea a luat ființă în burta unei balene eșuată pe malul pământului. aveam cuțite la

sunt obosit. sunt atâtea drumuri care îmi fărâmă oasele, sunt atâtea cuvinte care mă ard, mă ard. și nu știi, nu înțelegi cenușa din mine, fluturele ce-mi zboară lovindu-mi-se în ochi. la mai

o latură între cer și pământ întind eu sunt și lipsesc nu simt mă rup de real mă sfâșâi mă dor mă înalț dintr-un salt de picior conuri de umbră învârt și văd cum arde iubirea-ntr-un strigăt o

astăzi în așteptare de prin umede câmpuri gust din pașii rămași, aud spre porți cum se desprind semen de pe celălalt cer închis. unde ești ninsoare a pieirii să-mi îngheț cuvintele, să urc

36. părul despletit al ploilor într-o misterioasă gândire, sufletul strâns și mort îl mângâie văntul. șarpele peste obrazul meu își scrie drumurile și spre celălalt tărâm începem să ne

arma îndreptată spre nori, spre lună, cheamă afară din corturi urma adevărului. mă juram pe oglinzi, prin tunelul acela al copilăriei am întâlnit o ființă extraterestră și uite ce-mi vine-n

să-ți placă să scuturi copaci în focuri, să aduni măsline pe pânzele albe și la ultimul ceas să te dai de trei ori peste cap și să te prefaci în făt-frumos sau tăriceanu, ah, greuceanu

31. tatălui meu care a gustat din singurătate împletindu-se cu apele, cu ființele nopților, cu șlepul acela imens în burta căruia pietrele-i erau oglindiri

aveau oare vreun rost tăcerile acelea de sidef? pe spinarea mea cădeau cai zburători, trupul meu din traverse, din pietriș măcinat și râuri vărsându-se într-un stomac de câine.

plouă cu liane și mâna ți-o uitam într-un geamantan printre mângâierile acelea plictisite. arunc cu sare în mine mă amestec bine în salata de omuleți era frig, frig-frig, nu așa că mi-au

dementul ăla căruia îi plăcea să vadă copii murind cu un clopoțel de fontă atârnând la gât. lătrai, lătram și el lătra până când ne scuipa luna peste față. mă ștergeai de spume și jap! două

Mâinile-mi erau curate după ce ai plâns peste ele, până și noaptea devenise albă după ce ai plâns. ora era tăcută ascultându-ti plânsul stingând rugii aprinși. Atât de strălucitoare erau

deodată apa curgea în baie, știrile nu conteneau, muzică. atârnat de pervazul ferestrei, flori pești în acvariu. Înjuram fiece trecător la mâna stângă îmi lipsesc trei degete mi le-am tăiat

celălalt din noi începuse să umble mai întâi târându-se mai apoi săltând, mai apoi în zbor țâșnind prin ochi. nu-l chema căci nu avea nume și nu-l striga neavând strigăt era celălalt din