Poezie
VIII
Sfârșitul deschis
2 min lectură·
Mediu
36. părul despletit al ploilor într-o
misterioasă gândire, sufletul strâns
și mort îl mângâie văntul. șarpele
peste obrazul meu își scrie drumurile
și spre celălalt tărâm începem
să ne rostogolim mai mult fluidici
și mai mult sărutând firele de iarbă,
exodul nostru începea. știu acele cuvinte ale
împietririi cănd părăseam orașul,
când ne loveam de stâlpi plângând
și călcam prin noroaiele acelor sentimente
de vinovăție, prin trupul de
umbră al sfinților munți, mâinile
mele uitându-mă și adormind.
37. până dădeam drumul din
lanțuri ideilor și până ne vedeam
inimile cântând un cântec al morții
ce seară minunată a fost la plecarea
noastră de acasă. și cum n-am
putut după atâtea
răni să mă las pradă întâmplarii.
Tu vii la mine cu sâmburi de vis
și cu apă de stins focul.
38. din mine, după trecerea pădurilor
rămâneau, rămâneau, rămâneau
peșterile tristelor amintiri.
39. o mână veștedă, putredă
înlănțuie și ceața rece care se năpustește
cu setea de nemărginire, într-o
celulă de soare șlefuim pietrele cremene
și într-o adevărată lumină
razele cad, rămân scânteierile
quasarice. apunem zăvorâți
în noi înșine cuprinși de groaza
tăcerilor. Pătați de întrebări
când prin tălpile acestor treceri se-aude
foșnind galaxia privirii tale. mă
îmbrățișez cu umbra pădurilor,
beau la masă cu Ploaia și mă despart de trupul
memoriei încercând să-mi tatuez
o altă viață pe pielea mâinilor
plângându-mi peste față.
40. deasupra se arcuiau bolți de vișini
în trupuri de cocori ascunde-te și râzi
în alte cuvinte focul care mă
topește într-un veșmânt mort și
colecționând obsesii, halucinații
coșmaruri, peste tine va trece roata
zimțată a timpului. glezna
înnuferindu-se pătrunsă de
dulceața bălților. într-o secundă
a durerii și a pierderii răsăream
din linia de tuș a obrazului
tău târziu în cenușa frunzelor de arțar
și într-o mare amară în prag de stâncă
lovit cu nechemări.
001597
0