Andone Gabriel

Am adormit încruntat, frustrat, profund îngândurat și m-am afundat în cel mai adânc argument al nopții crezând că așa voi putea înlătura iritările cerebrale și sufletești acumulate în prealabil.

Pasiuni de-argint, Culori de labirint, Gânduri de pe drum, Sentimente-n fum. Note muzicale, Zâmbete triviale, Ochii azurii, Sentimente vii. Răsărit și-apus, Cuvântul nespus, Negru –

-Eu nu aș considera asta decât o dovadă de lașitate. O prostie și un gest lipsit de logică. -Aici nu sunt de acord cu tine. Eu aș considera asta o dovadă de curaj. Adică nu mulți sunt cei care pot

Printre oceane mute și mări învolburate, Cu vânt și valuri slute, cu scoici în labirint; Tânjeam după comoara aflată la cetate, Cu părul ca de aur și solzii de argint.   La stâncile-ascuțite de

Expresii dese în urale Cântate parcă-ntr-un refren, Cu formulări mult prea banale -patetice sau triviale- Cu forme simple de desen. Exprimări ca de ocară Astăzi nu se pierd în vânt Ci ascund

Mai îmi trebuie un vers Apoi titlul și refrenul Pentru a vă-ncânta din mers Traducându-vă eternul, Foșnetul de strună vie Ce vă-ncântă zi de zi, E aceeași poezie Care dacă n-ar mai fi S-ar

Iarăși mi te-arăți senzuală Și astăzi fără vre-un secret, Pe chipul tău opac -de coală- Citesc priviri fără defect. Mi-e somn de tine și de noapte, Mi-e somn s-aud cum te-nvelești; Curând vom

Miros de țigară, Culori de iribal, Un zâmbet de seara Și un răspuns trivial. Miresme de cramă, Hilar amănunt... Ce noapte-i afară! Ce-ți trece prin gând? O lume vulgară Pe-un trainic

În taverna răgușită, doldora de oameni cruzi, Stând la masa deznădejdii, eu păream un desfânat: * Mi-am văzut copilăria care nu m-a salutat, Am trăit vitalitatea vocilor demult apuse, Noul

Mereu prin geamuri de argint Tot văd trăirile murind Și un viciu ce mă ghidează Ușor, treptat... spre infinit. Un Clovn mă mângâie pe cap - Astăzi sunt un saltimbac Ce își poartă

-Cine a fost Alexandru Ioan Cuza și ce a înfăptuit el? -Păi... să vă povestesc: Într-un oraș de provincie erau trei unități de pompieri (căci după cum bine-știți, pe vremea aceea și unitățile de

I Nimeni nu îngână vre-un cânt de Scorpioni, Umbre se revarsă peste Raiul aspru, Nimeni nu culege petalele din flori Și cerul este negru din falnicul albastru. Totul azi înoată într-o umbră

Printre alei mult prea bizare Ale idilelor demult trecute Am întâlnit foarte surprins Cântece etern cântate Și le-am schimbat ușor din vis Frumos, treptat... în realitate. Și mi-a plăcur să

Te văd cu muci pe față Și sânul ți-e lăsat Iar zâmbetul cel tâmp Þi-l las nemângâiat. Spun că nu mi-e scârbă De tine... și mint iar Când ochii aceia palizi Îmi par un câmp bizar. Te scot

De ce nu iubești lunina Sălbatică a ochilor, Când lumea urăște vidul Și nopțile ce se-nchină În altarul negru Cel plin de lunină În care apare și moare Clipă de clipă Sălbaticul

Avalanșă de iubire și excese de hormoni Ne conduc pe drumuri albe - Astăzi suntem doar pioni Ai gândirii încărcate Și privirilor prea calde Ce se nasc prin voia noastră, Cu-al iubirii glas

În parcuri în care curtezane înoată, Sau în tavernele unde poeții se-mbată, Pe culmile-nalte de munte pustiu, La râul adânc, deloc străveziu, În versul bizar, lui Minulescu băut, Sau gândul

Eu. Doar eu și gândul Care nu-mi dă pace. Aștept. Aștept sfârșitul Și veștile proaste. Tresar. Mă-mbăt Cu licoarea senilă. Venin. Tresar Într-o lume senină. Ianuarie 2004