Alt haiku fără culori

-Eu nu aș considera asta decât o dovadă de lașitate. O prostie și un gest lipsit de logică. -Aici nu sunt de acord cu tine. Eu aș considera asta o dovadă de curaj. Adică nu mulți sunt cei care pot duce la îndeplinire așa ceva. -Curaj?! De ce spui asta? -Poate nu față de ceilalți, cât față de el însuși. -În nici un caz!... Vorbeam despre sinucidere și credeam că este doar un alt subiect mai diferit pe care îl dezbăteam. Acum nu îmi amintesc decât fragmente din discuții care mă solicitau, dar care ne plăceau amândurora. Din ziua expoziției de tablouri a trebuit să păstrez o atitudine constantă pentru a nu o alunga. Nu mi-o doream alături toată viața, dar știam că va fi femeia de care îmi voi aminti tot restul ei. Cred că am și cunoscut-o în cel mai prielnic moment al vieții ei. Adolescentă, fuma, n-avea griji, nu-i trebuiau bani pentru supraviețuire, nu era amenințată de nimic. Își petrecea timpul citind, frecventând taverne și ducând dispute verbale intelectuale. Nu mă consideram decât un trecător în viața ei. Și atunci când simțeam că eu conduc relația, sau eu luam decizii ori mă impuneam, aveam -totuși- temeri că aceasta să nu fie decât o părere falsă. Nu mi-a făcut nici un rău… și spre liniștea mea sufletească, nici eu ei. Acum trăiește în platitudine. Ultima dată am întâlnit-o într-un parc împingând un cărucior iar în pântece își purta al doilea urmaș. Atât de tânără! Părul ei de altădată nu-i ajungea decât până la umeri acum. Mi-aduc aminte că nu era adepta căsătoriei… și visa să-și dea doctoratul în domeniul ei preferat. Păcat. Abandonase facultatea în ultimul an de studii și s-a complăcut într-un serviciu anonim și lipsit de perspective. Serile ei deveniseră toate lafel… alături de un soț care nu reușea să o satisfacă social, financiar sau măcar intelectual. Oare nu m-am maturizat eu sau a făcut-o ea mult prea devreme? Eu acum încă visez, călătoresc, mă-ndrăgostesc, merg la concerte, citesc, compun… Ea nu mai este nici măcar umbra fetei ce am cunoscut-o în preajma majoratelor noastre. Mă gândesc că dacă i-aș aminti vreodată de trecut, și nu neapărat de noi, cât de ce era ea, nu i-aș face tocmai un bine. Sunt sigur că și ea se gândește uneori și nu îi convine stilul de viață la care este condamnată atât de devreme, dar refuză să reflecte cu adevărat și trece imediat peste aceste momente. Într-una din ultimele discuții mi-a spus senin, dar ascunzând un regret: -Tu vei reuși în viața ta pentru că ești optimist!