Andone Gabriel

Pasiuni de-argint, Culori de labirint, Gânduri de pe drum, Sentimente-n fum. Note muzicale, Zâmbete triviale, Ochii azurii, Sentimente vii. Răsărit și-apus, Cuvântul nespus, Negru –

-Cine a fost Alexandru Ioan Cuza și ce a înfăptuit el? -Păi... să vă povestesc: Într-un oraș de provincie erau trei unități de pompieri (căci după cum bine-știți, pe vremea aceea și unitățile de

Minciuna-mi obosită Răstoarnă parii vieții: Azi vreau să fiu urâtul Sau ipocritul mort, S-apar din umbra ceții Și să îngrop destine În lumea odihnită A celor ce nu-s vii. Azi vreai să fiu

În noapte văd doar luna pe dindouă Și stelele ce pâlpâie mărunt, Visez un cânt ce-l meditez în gând- La pupa stau ursuz și-aștept să plouă. E-o mare lină, prea calmă pentru mine Și-un pescăruș

Azi nu mai cântă valul Iar marea-i supărată, Nisipul se destramă Pe plaja îngâmfată. Vântul se ridică, Nisip îmi urcă-n plete; Mă rup de tot trecutul, Mă surp de-orice secrete. Venin

Sunt mic, pătat și gol Și-un cui înfipt în tâmplâ Mă-mpinge către-abisuri Prin locurile unde Mai bântuiam eu -încă- Tot cu rigori defuncte Trăind un vis domol. Dar azi mă-nfund în nișe Pe

Învelește-mă! Mă-ngheață Gândul că nu ești defață. Vreau să dormi! Și-o sărutare Pentru spasmele solare. Să-ntreb... Dar ce, nu știi Desfătări din nopți târzii? Azi s-au dus! Dar mâne

Plouă straniu, Plouă vertical, O ploaie nedorită Ca-n fiecare an. Plouă straniu, Plouă vertical. E sfârșitul lui noiembrie, Sau decembrie a sosit? Plouă marșuri funerare În anotimpul

De ce nu iubești lunina Sălbatică a ochilor, Când lumea urăște vidul Și nopțile ce se-nchină În altarul negru Cel plin de lunină În care apare și moare Clipă de clipă Sălbaticul

Pentru ce trăiește omul În singurătate? De ce-și duce mereu gândul Nefericit, departe? Pentru ce atâta dor Și-atâta vuoluptate? De ce să mă tot cobor În singurătate? M-am decis pe culmea

Treceau pe drum femei cu chipul alb, Era un șir de dame și copile; Treceau în bustiere și cu plânsul alb- Acelea erau femeile fertile. Priveau șiret pe unde trec alene, Mergeau în șoaptă ca

Avalanșă de iubire și excese de hormoni Ne conduc pe drumuri albe - Astăzi suntem doar pioni Ai gândirii încărcate Și privirilor prea calde Ce se nasc prin voia noastră, Cu-al iubirii glas

I Nimeni nu îngână vre-un cânt de Scorpioni, Umbre se revarsă peste Raiul aspru, Nimeni nu culege petalele din flori Și cerul este negru din falnicul albastru. Totul azi înoată într-o umbră

Unde sunt stelele ce le aveam ca destinații, Unde-s păgânii, haoticii și lașii, Unde sunt umbrele identice de ieri, Unde e visul în care apari și pieri, Unde-s cei vii ce ne cântau în cor, Unde

Am întâlnit pe malul cărărilor de fum Un om cu gându\' aiurea ce nu era nebun, Un om pe care chiotul l-a îndrumat spre vid Fără a ști că totul se-nfundă-n infinit. -Am întalnit un om foarte bizar

Dacă ți-aș spune Că te iubesc-probabil- Ai râde Iar hohotele evadate Vor fi lugubrul Trăirilor mele, Gândite aidoma Spaimei de grotesc. M-aș ucide treptat Inhibând amețeala- Vandarea

Pe crestele înalte, pe drumuri către bine, Se-ntinde o cetate pe care eu - stăpân, Am ridicato-n versuri și strofe pentru tine, Ce astăzi mă îndeamna aievea să rămân. Pe treapta cea din urmă a