Anatol Dănilă

am încercat să sparg tăcerea cu ciocanul și ciocanul a început să strige

singurătatea îmi sfâșie sufletul... ploaia și noaptea bat la geamul meu aud cum goarna sună deșteptarea și glasuri din umbră îmi spun: pornește pe urmele străbunilor prin codri seculari spre

A mai trecut o zi Și iarăși noaptea vine Privesc la stele trist Și gându-mi e la tine Nici nu mai știu ce vreau Plâng ochii în tăcere Au obosit s-aștepte Au renunțat să spere. Mă sting

Același parc, Același lac, Aceeași bancă. - Eu mai bătrân, De dragoste bătrân. Tu mai departe, De doru-mi departe... Un timp cât viața ne desparte Același suflet, Aceiași ochi, Același

Mărturisirile se fac cu sufletul în genunchi. - Nu oricând, nu oriunde, nu oricui și nu oricum. Să presupunem că am uitat să-mi zăvorăsc pornirile, sau poate nici nu știu s-o fac. De aceea

Lacrima mea - ca roua dimineții. Vinul cel roșu - ca sângele meu. Sufletu-mi este flacără-a vieții, Stropită cu-aghiazmă de Dumnezeu. Pâinea și sarea - în zilele bune. Lacrimi, durere - mi-i

când intri bună ziua zici când pleci – la revedere când soare e porți ochelari plângi când ai o durere. închizi pleoapele și dormi când noaptea bate-n geamuri spui – primăvara a venit când