Ana Urma

alte ceruri fereastra deschisă ca într-o carte răsfoiesc din prezent paragrafe cu pagini transparente semnături recunosc și manifestul celor cu aripi în piept din sufletul

despărțind apele oprind în cădere o piatră nisipul în gura clepsidrei și zgura alege cu firul înțelesul cuvintelor arse cântă fantasme descântă de nuanțe albastre trupuri de ceară

Totul pare încremenit, o liniște adâncă, ca și cum m-aș fi scufundat într-un somn, am sentimentul straniu că timpul a înghețat. Cât va trece până să mă trezesc? Să mă strige, să mă cheme cineva!

ființa zăpezii se cerne mărunt în tușe de alb ca ultimul pictor pe fine hartii de orez lumini dintr-un râu nevăzut colind fără glas înainte și după neliniști pun frâu nemișcării se

între două ploi – înșirate sub streșini florile de câmp sub cerul liber – tăiată-n două luna de firul ierbii răsfoind scrisori – târziu într-un colț de geam luna promisă

nume înscris pe o carte-ai lăsat deschisă şi viaţa mea se adună-n cuvinte şi scriu aduceri aminte în pagini descriu însemne, semne şi puncte pe i, litere mari curg roşii merg mai

piatră tăioasă tăcerea șlefuindu-mi respirul arare îmi număr bătăile inimii ca un schimnic în rugă cu degete de dor pe foi îți netezesc chemarea primăvară azi golul din

mă-ntrerupe din scris numai ea e frumoasă și știe avem gusturi comune transparente iubim aceleși culori cașmirul, eșarfele lungi și ceaiul oolong recitim poezii și plutim în visare când cade

sunt încă boboci ghioceii până înfloresc îi țin lângă inima mea a rămas deschisă după întâlnirea cu tine vii rar și rămâi numai cât dau de mâncare la îngeri firimiturile le păstrez în coșul

Alerg pe un câmp mioritic, cărarea mi-e prinsă de cer trecută de-amiază lumina mă-mbie popasul să cer, trei reguli de aur respect și tihna sosește plăcută iar muntelui-grijă pun semn

suind cărarea după zile și nopți de așteptare – în iriși plini de rouă o geană de lumină

desculț aș călca prin zăpezi prin nisipuri fierbinți sau ciulini pentru liniștea necuprinsă în privirile tale țintuind-o-n amiezi nopțile odihnesc și învăț pe de rost cerul fără hartă

Pășeam acrobatic între noapte și zi îmi țineau echilibrul nevoia de tine luna soarele partenerii fideli deopotrivă căldura și umbra În zbatere mută copacii lăsau peste umeri zăpezi de petale

Primavara devreme așez lângă geam semințe pentru păsări de aer flămânde stau la rând multe vin se rotesc rup un v cele verzi spre sfârșit cu privirea lipită de ele rămân Așa m-am împrietenit

în fiecare duminică se adună în dreptul ferestrei lumina celorlalte zile sticla devine năucitor de subțire în plasele tâmplei litere vii își unesc cromozomii baletistul pe poante mai

Din aproape în aproape, din poveste în poveste, arta scrisului este vindecare sigură unor angoase, o descărcare constantă și scoatere la lumină a unor vibrați, de emanație a unei energii

două păsări de foc în pătratul ferestrei mă surprind cu un cântec întors din albastre ținuturi ascultându-le parcă cerul s-a scurs în artere trilul lor dăinuind în ascuns ca și

cireș în toamnă – rămase fără sprijin umbrele noastre trepte spre altar – urzind covor de frunze arțarul roșu cireșe de pământ – fără fitil prin iarbă felinarele

Viața ei se desfășura într-un ritm aproape misterios, fiecare zi aducând o desfășurare delicată de momente, ca într-un dans al timpului ce se mișca încet, învăluit într-o aură de serenitate. Un

Optase pentru o ținută lejeră, albastru închis, o alegere simplă și totuși expresivă. Materialul moale îi învăluia silueta într-o senzualitate discretă, fără a fi prea formală sau impunătoare.