Și totuși .

Alerg pe un câmp mioritic, cărarea mi-e prinsă de cer trecută de-amiază lumina mă-mbie popasul să cer, trei reguli de aur respect și tihna sosește plăcută iar muntelui-grijă pun semn interzis, un fir de ...cucută! Făclia trimisă de-un înger în văi de pieta durută, în veghe îmi ține miraj inefabil, la ora știută, cu martori de stele perechi, arzând câte două, când parte din cer îmi adaug și luna cea nouă... Există un loc în cutele proprii, ascuns în substanță, la care ajung pe calea regală numită speranță, resort în ecou răsucit unimea mi-arată Spre Tatăl, cu Fiul și Duhul Cel Sfânt, deschisă o poartă, prin care mereu mă retrag odihnit și promit să revin... Între cer și pământ pe aripi de gând, un arpegiu devin, cheia sol căutând în vibrante viori de cuvinte și-o clipă devin infinit, de sacră sorginte!