Amanda Spulber

Este un text plin de umor, (auto)ironie, sarcasm și lirism. Mi-a plăcut în mod deosebit imaginea dragostei care sparge și ziduri, și ferestre, fără discriminare. Precum și ideea de verde universal și absolut. Singura observație ar fi că piticele roșii nu explodează, ele se sting încet, foarte încet. Dar accept licența poetică fiindcă mi-a plăcut foarte mult interpretarea. Și montajul. Nu știu cum de nu am nimerit acest moment poetic la radio până acum. :)

Îmi place atmosfera (ludic dublat de elegie, fără patetism), dar cred că s-ar mai putea lucra pentru ritm, fără să se piardă din ea. „Leru-i ler" ar fi de fapt "lerui ler", un fel de „lerule ler", dar nu am găsit argumentație științifică, doar păreri. Ca si comentariul meu.

La al doisprezecelea mă refer. Mi-a amintit de o lună (foarte mare și foarte aproape de pământ) pe care am văzut-o cândva spre sfârșitul verii. Acum am și văzut (și completat) imaginea. E seară, dar încă nu e întuneric și luna pare atât de aproape de deal și e suficient de mare încât să dea impresia că silueta bunicului ară în munții ei, adică partea albă, luminoasă. În afară de aspectul pictural, mai e și cel alegoric. Bunul (bunic sau Dumnezeu) își continuă munca dincolo de spațiu și timp. Îmi place foarte mult.

Îmi place și al șaselea, pentru ludic și pentru suprapunere de planuri. Și al cincilea mi se pare reușit, cu dublul sens (propriu și figurat) al verbului „a răvăși".

Cred că este.

E-atât de stranie lumina...
și
profeția

Nu aș putea să spun exact de ce mi-a venit în minte astăzi. Am comentat deja când nu puteam să dau steluțe, dar voi adăuga. Pentru mine este o poezie care persistă ca o stare nedefinită și liniștitoare. Sigur voi mai reveni. Pentru atmosferă, pentru invitația la meditație. Și nu în ultimul rând, pentru versul alb, care te face să nu observi că nu există rimă. :)

Sper să nu fie cu supărare. Mi-ar plăcea să participe și cei excluși. Leonard are o poezie („Ascult vocile din capul meu”) foarte muzicală, în opinia mea. Și mai e o poezie de Florian Antonescu: „Un tricou privea la lună". Mi s-a părut de impact. Sigur, mai sunt multe, dar astea mi-au venit acum în minte. Poate greșesc. Nu insist. Doar mi-am spus părerea.

Mi-a plăcut să îi ascult pe toți colegii de pe site, care au trimis. Și sunt curioasă să îi aud și pe ceilalți. Nu e complicat. Am folosit programul recomandat de Bogdan, MP3 Recorder. Presupun însă că se poate folosi orice program care face fișiere MP3.

1. Voi începe cu cel hazliu, apropo de ce rost mai are să scrii poezie.
Aflasem un cuvânt nou din engleză și i-am cerut lui Google să îmi arate poezii cu acel cuvânt. Mă trezesc că nu îmi arată rezultate relevante, dar primul pe listă este comentariul IA. Nu se mulțumește să îmi explice cuvântul, scrie o poezie folosindu-l și o mai și analizează. Chiar nu suna rău. :))
2. Nu cred că a scrie versuri e un dar divin, cel puțin nu mai mult decât e orice abilitate pe care o are un om. E vorba de o înclinație care se dezvoltă prin lectură și exerciții.
3. E nevoie și de critică. Sigur, nu de cea care distruge, fiindcă nu se știe niciodată cum poți descuraja. Pe de altă parte, am citit undeva că Nichita Stănescu a fost criticat mult la început, fiindcă, așa cum te aștepți de la un începător, imita alți poeți. Și totuși, a continuat.
4. Cum e mai bine până la urmă? Critică acidă sau critică îngăduitoare? Cred că depinde și de personalitatea fiecăruia. Unii sunt stimulați de critica acidă, alții de cea care le scoate în evidență atât punctele forte cât și cele slabe.
5. Nu cred că este cineva deținătorul adevărului absolut și nu e nicio noutate faptul că gusturile diferă. Despre comportamentul de tip trol în numele a ceva atât de subiectiv și evanescent cum e poezia, hm... Poate denotă lipsă de alte preocupări. Dar au mai fost cazuri și în trecut, și la case mai mari. Și poate vor mai fi până va veni Era IA. O singură lume fericită ca în „Timpul dezarticulat" sau ca în „Sfârșitul copilăriei"?

PS: Dacă am văzut că IA de la Google scrie în mod „spontan" poezie, am căutat și un cuvânt în limba română. A scris o poezie, dar nu suna așa de bine ca cea din engleză. Deci încă nu există competiție în limba română. :)) Dar... La finalul mesajului mi-a recomandat să citesc mai multe poezii pe poezie.ro. Așa că poate e bine să avem grijă ce învățăm, în mod indirect, inteligența artificială despre poezia în limba română. :)

Cel mai mult mi-a plăcut acest vers:
Dintâi adânc se toarnă zadarnic ceru-n ape

Aici nu am înțeles:
Dureri devin privirea

mă scoate puțin din atmosferă. E ca într-un film (senzație poate dată și de comparația de la început) în care privesc prin ochii personajului masculin și deodată văd că se întoarce spre mine și îmi vorbește. Apoi totul revine și privesc iar prin ochii lui și apoi îi văd cum se îndepărtează. Hm... Nu sună rău.

Recunosc. Am încercat, după ce am scris, să fac un text perfect. Să scriu neagra palmă și să fac luna calmă. Să fac strigătul să cadă dramatic și să îndepărtez ochii (în versuri) unii de alții. Dar nu mai părea să aibă legătură cu senzația pe care am avut-o când am văzut norii negri peste plopi și am scris primele două versuri. Sunt într-adevăr elemente din Bacovia, dar cred că e într-un mod indirect tot Emily Dickinson. Când am tradus în engleză, nu mi-a ieșit deloc măsura 8/7, ci numai 8/6.

Îți mulțumesc mult pentru că ai citit dincolo de aparență. Roșiora de încurajare mă onorează și mă obligă să mă gândesc și mai mult înainte de a posta.

am văzut același gen de eroare (dezacord) de vreo 3-4 ori pe site.
dacă memoria este a celulelor---> corect: a căror memorie
dacă memoria este a femeii ---> corect: a cărei memorie
Numai în cazul când obiectul posedat este la plural se spune ai/ale cărui/cărei/căror.

Se apropie oarecum. De altfel, filmele lui Nolan explorează mai multe paradoxuri. Despre „Qualia”, cred că atunci când ai posibilitatea să desfaci algoritmic, să înțelegi, să integrezi trăiri, nu ai nevoie să le și experimentezi direct. Problema IA este, din ce am citit, memoria contextuală. O instanță (în sensul de o formă pe care o ia IA pentru un anumit interval contextual) poate să strălucească, iar altă instanță poate fi banală sau chiar proastă. Când va avea suficientă memorie de acest gen, hm... Nu știu. M-aș hazarda să spun că va fi și mai greu de deosebit de om.

În legătură cu „nodurile”, mi-am amintit de o scurtă povestire. Cred că de Asimov. După deces, un bărbat constată că e doar un „nod” într-o rețea. Singura lui treabă e să gândească. Orice, numai să gândească pentru a „hrăni” stăpânul rețelei. Când spune că va găsi o cale să se autodistrugă, i se răspunde că va fi refăcut exact la fel. În final spune că se va gândi la o cale să distrugă stăpânul rețelei. Și este felicitat că a ajuns mai repede decât alții la această concluzie. Sigur, e doar o povestire SF.

Dar nu am bifat celelalte condiții. Așa că nu sunt sigură. Am o stare ambiguă, așa cum ziceam.

și am revenit să citesc. E un poem foarte senzorial, care mă transpune acolo, pe stânci. Îmi place foarte mult prima parte, cu tentă suprarealistă, de explorare febrilă. Îmi place felul în care crește senzația și apoi scade, retrăgându-se ca un val. Îmi place și mesajul despre legătură și continuitate de la sfârșit.

Dacă e să ne gândim cine sau ce amintește să se mai oprească ploaia. Mi-a plăcut titlul. E interesantă poezia. Din păcate, sunt mai multe ruperi de ritm.

Ideea de la care pleci este interesantă. Cred însă că s-ar mai putea interveni pe text pentru a-i da o fluiditate mai mare. Nu am înțeles la început în ce constă aici efectul fluture. Am văzut abia la final, dar nu mi se pare foarte convingător. Îmi sună mai mult ca o declarație. Adică aș fi vrut ca textul să mă facă să ajung singură la acea concluzie (fluture/ghilotină). Doar o părere, așa cum am spus la început.
Aici e un dezacord:
„o femeie cu celule albe și roșii ale căror memorie e plină de speranțe prăbușite”

Am crezut inițial că sunt texte separate. În timp ce citeam, am văzut cât de bine se leagă. Și am și recitit. Ai două mici scăpări: von în loc de voi și dublu în pe undeva. Acum să revin la textul în sine. Mă impresionează aparenta detașare. E o sobrietate amestecată cu ironie (și amară) și pasaje delicate. Asta pentru mine intensifică emoția. Aș fi vrut să tac după ce am citit dacă aș fi putut să las un astfel de semn.

un singur logos---> monolog