Amanda Spulber

Nu știu de ce mi se pare că se citește cam greu. Chiar nu îmi dau seama acum. Poate un pic cam multe detalii. Deși cred sunt necesare. Poate redundanțe. Poate nu am eu starea potrivită. Îmi place însă ideea/povestea.
Ai typo aici
„și va pluti la nesfîrși"
Și aici
„pentru că doar tu știi semnătura aia, ti,"

„stele ninse" în loc de „aleile ninse". Nu știu de ce. Cred că m-a prins atmosfera. Foarte frumos finalul, într-adevăr.

oricare dintre cele două variante. Ideea mea tot nu se dă dusă de la gelaterie. Mi-a spus însă, cu reticență, că ar putea fi salutul din fiecare zi a săptămânii. Cum nu se prea potrivește cu „dacă", nu știu ce să zic. Poate m-a păcălit de necaz că o sâcâi. :)

Până îmi vine ideea, fiindcă întârzie, poate s-a oprit la o înghețată, aș veni cu o propunere pentru primul vers.
În loc de „*n-orice zi" (alăturare greu de pronunțat) poate ar suna mai bine „zi de zi". Doar o părere.

e mai bine 1A, așa cum a fost regula și la concursul anterior.

Textul conține o alegorie interesantă și bine ritmată, în opinia mea. E, desigur, și o metaforă hiperbolizantă fiindcă toți purtăm până la urmă o lume pe umăr, pe umeri. Are și o doză de ludic, de autoironie pentru a nu cădea în patetism (exagerat). După aceea urmează o elegie temperată.

Singura parte la care aș interveni ar fi ultimul vers. L-aș scoate. Chiar dacă închide rotund textul prin reluarea titlului sau tocmai de aceea, mi se pare prea explicit. Doar o părere.

Aici
„Dar mușchii lui, mușchii îi sunt
Niște monstruozități gata de iubit,
Și când îi încordează, gem stelele de plăcere."

Trebuie mutată virgula și pusă după „și". Logica e așa: sunt niște monstruozități gata de iubit și gem stelele de plăcere. Restul reprezintă informație suplimentară și se pune între virgule.

Barba blondă tunsă scurt și pieptănată după ce a fost spălată.

Ar mai putea fi și berea blondă la halbă. Nu știu de unde am impresia că există o ustensilă (ca un pieptene) care se trece peste halbă pentru a îndepărta excesul de spumă. Dar poate e doar imaginație.

Și ar mai putea fi și miriște după recoltarea grâului.

Îmi place. Inițial mi s-a părut un discurs ușor naiv (într-un sens bun: candoarea de a recepta și de a reda cu simplitate, fiindcă simplitatea nu e ușor de redat). La recitire (și am citit de câteva ori), i-am simțit ritmul, i-am simțit încrederea și îndoiala, încrâncenarea și seninul. Umbra nu e doar pentru protecție, poate fi și amenințare. Albastrul nu e doar cum am putea pecepe infinitul sau ceva distant, e sălbatic (pasional?... poate) și sângeros. Nu putem ști dacă trăim în visul divinității sau divinitatea trăiește în visul nostru, dar putem încerca să explorăm.

Ca o mică observație, aici:
Și noaptea stelele
Le trec pe deasupra lor

Stelele_Le se pronunță cam greu.

„cândva" – nu e pe lista de aici, dar e un text pe care l-am trimis în luna iunie
și
„în țărână, razele desenau frunze și ramuri"

Să adaug semnul de apreciere la comentariul lăsat anterior.

O dată că este un exercițiu foarte interesant și plăcut. Aș invita pe toată lumea să încerce, mai ales că există ocazia de scrie împreună cu poeți experimentați. Eu mă bucur că am avut acest prilej și mulțumesc celor care l-au creat.
Și celălalt aspect: văd că nu există utilizator Anita Ștefan. Misterul se adâncește sau poate nu știu să caut.

Ultima strofă îmi place mult. Pentru mine, ea singură este poezie. Nu vreau să induc nimic contradictoriu. Vreau doar să spun că simt felul reținut (până la limita reprimării) în care curge discursul. De fapt, reprimarea (delicată și incompletă) se face prin intelectualizare. E o sfială până la limita detașării, a unei răceli prin care totuși radiază acea liniște din interior. Aș zice că „vizieră" este un termen potrivit fiindcă e vorba de un obiect care asigură protecție și vizibilitate. Ochii sunt oglinda sau fereastra sufletului, dar tot prin intermediul privirii putem să chemăm sau să respingem. Discursul evoluează de la exterior spre interior. E un discurs al neadaptării (în aparență), al barierelor ridicate pentru protecție. Sinele s-ar vrea îmblânzit precum vulpea din Micul Prinț. Și fiindcă nu reușește să trăiască această experiență se retrage într-o liniște sonoră, în contrast cu „anxietatea fonetică". Nu e nou oximoronul, dar mi se pare potrivit cu descrierea solitudinii. O stare imperfectă, dar necesară pentru a recâștiga echilibrul.

Vorba dulce mult aduce. Hm... Să fie diplomație?

nimic nu se compară cu golul lăsat de plecarea unei persoane de care te simți foarte legat. Totul în jur dispare pentru tine. Nu e detașare pentru autoprotecție, nu e durerea paroxistică ducând la amorțirea simțurilor, nu e nimic. Sau pur și simplu e nimic. Pentru mine textul reușeste să transmită emoția prin expunerea gradată, prin metaforele și epitetele folosite (tăcute, goale, absente). Repetiția „închide ochii" dă ritm poeziei și aduce și senzația de reluare obsesivă și de pierdere a speranței și a contactului cu realitatea.

Aparent din joacă ai creat o atmosferă cinematică în nemișcarea sau încremenirea ei. Oricât de paradoxal ar suna. Un text ritmic, pictural, static și dinamic în același timp. Într-adevăr limita dintre ficțiune și realitate a devenit foarte fragilă (nu doar în textul tău). Îmi dă senzația de film alb-negru și, concomitent, de lume într-o lumină gri, difuză, ca în afara timpului. Și a realității. De fapt, care dintre realități?

În altă ordine de idei, te rog, dacă vrei, să participi și la un matinal. Cel de seară, de la Radio Agonia. Spun direct că am făcut un pariu că vor participa mai multe persoane și nu aș vrea să pierd. Bine, nu mai spun de onoarea a scrie împreună cu Liviu Nanu. De fapt, spun.

Cum se poate scrie o poezie bazată, până la urmă, pe jocuri de cuvinte? (Și nu orice fel de cuvinte). Iată că se poate. Nu aș zice că în mod perfect, dar nici perfectibil. Rezultatul mi se pare frumos așa cum este.
Constatarea „uneori nu pot vorbi despre mine decât la persoana a doua" este susținută în mod convingător discursul poetic (pentru mine).

Tensiunea creată prin introducerea imperativului se rezolvă prin schimbarea pronumelui personal. Nu mă voi ascunde în tine, nici nu voi fuziona cu tine (de altfel, în legătură cu asta, e și mirare și paradox în poezie), dar voi vorbi despre mine ca despre „tu". Voi fi tu (aș încerca să completez) și, de fapt, deja sunt tu.

Îmi amintesc că am întâlnit undeva ceva oarecum asemănător, dar nu știu unde. E vorba de corespondență în care protagoniștii semnează scrisorile cu „Tu". [Nu știu dacă știi de asta, Leonard. Dacă știi, să îmi spui, te rog, și mie, fiindcă sunt curioasă. :)]

Închid paranteza și spun că aici Leonard dezvoltă acel declarativ „tu".

Și o face prin metafore foarte frumoase. Preferata mea: „liniștea olarului care înfăptuiește golul din lut". Foarte senzorială!

Remarc si "înstrăchinarea". Conversiunea e un procedeu stilistic pe care l-am mai văzut doar la doi poeți (substantiv transformat în verb). Leonard merge și mai departe și creează un substantiv din acel verb.

Discursul îmi pare un pic mai filosofic aici: „imperativul meu negativ e aproape impersonal, parcă nu mai ține de mine nici prin reflexivitate", dar compensează prin „îți simt buzele un tiv
pe marginea ființei mele să nu mă destram".

Am observat și felul în care poezia se încheie: rotund, circular.

Ultima frază pare un pic forțată, nu o simt chiar ca o concluzie a textului. Totuși, are frumusețea ei (de constatare radicală) și încărcătură emoțională.

Apreciez felul inteligent în care se experimentează păstrând delicatețea trăirii, apreciez frumusețea metaforelor. Din păcate, îmi dă eroare pe siteul vechi. Mi s-a mai întâmplat recent și la alte texte. Voi reveni peste un timp să văd dacă va funcționează și să las steluța.

Îți mulțumesc mult pentru lectura atentă, pentru sensibilitatea interpretării. Onorată și recunoscătoare!

O să te superi, dar mi se pare ironic să ai greșeli într-un text care se joacă (într-un sens bun) cu termeni din gramatică. Să scrii „eu-l" nu echivalează cu a revoluționa poezia. Înseamnă doar că scrii așa cum scriu multe alte persoane în mod greșit. Mie îmi sună la fel cu „ve-ți, „sofisticat-o", „omu-le", „î-mi". Apoi la final ai virgulă între subiectivă și regentă.
Dincolo de astea, mi se pare un text mai mult decât interesant, care dă o nouă nuanță ideii de a te regăsi în celălalt. Îmi place ideea și aș reveni cu un comentariu elaborat dacă mi-ai da prilejul prin corectarea greșelilor. Știu cum sună, dar nu pot fi decât directă.

E un text care mi-a atras atenția de când l-am citit prima oară, dar m-a și contrariat pentru că nu înțelegeam ordinea evenimentelor. Am citit de mai multe ori și cred că am înțeles. E o declarație urmată de explorare ludică (a sinelui? a acelui abis care se uită și el la tine? a universului care vrea să se simtă pe sine?).

Seamănă puțin ca idee (cât de mare este influența pisicii) cu poezia lui Sorescu, dar se dezvoltă într-o altă direcție.

Mi-a plăcut delicatețea versurilor, au în ele un fel candoare și mirare în fața descoperirii. Mi s-a părut interesant acel contrast (tensiune) dintre blândețea (inconștientului?) și faptul că un gest inocent, dar greșit, ar putea duce la dispariția lumii. Da, poate suntem în mod inconștient cei care se joacă modificând și lucruri dincolo de percepția imediată.

Îmi pare ca o replică la poezia lui Sorescu: „Superstiție". E o replică în aparență mai blândă, dar de data asta influența pisicii depășește nivelul planetar. Interesantă imagine!