ars moriendi

Poezia aceasta pare scrisă dintr-un loc în care timpul și simțurile sunt suspendate, un teritoriu de graniță între viață și moarte, între prezență și absență. Titlul, ars moriendi [arta de a muri] plasează încă din start discursul într-o zonă ritualică, de învățare a sfârșitului — dar ceea ce urmează nu e o învățătură, ci o constatare mută, obosită, poate chiar resemnată.Repetiția „închide ochii” nu e doar un îndemn, ci un act poetic în sine — o formă de stingere treptată, de renunțare la percepție, la „real”, la viața cu simțuri. Textul curge într-o atmosferă de post-existență, unde nimic nu mai crește, nu mai pleacă, nu mai vine. Nici păsările, nici vara, nici mama. Imagistica e intens simbolică, deseori tranșantă: "hârciogul s-a făcut inel în jurul gâtului tău", "scaieții strugurii și măceșele s-au uscat până la iască", "tăcere cojită". Versurile sugerează nu doar moartea biologică, ci și o moarte interioară, a afectului, a memoriei, a sezonului uman. Este o poezie care nu caută să placă sau să aline, ci să exprime o realitate apăsătoare a dispariției. Tăcerea, lipsa, vidul — sunt trăite cu luciditate, fără dramatism ostentativ. Tocmai de aceea, emoția transmisă este profundă. Un text dur, dar necesar, scris cu o voce autentică.

nimic nu se compară cu golul lăsat de plecarea unei persoane de care te simți foarte legat. Totul în jur dispare pentru tine. Nu e detașare pentru autoprotecție, nu e durerea paroxistică ducând la amorțirea simțurilor, nu e nimic. Sau pur și simplu e nimic. Pentru mine textul reușeste să transmită emoția prin expunerea gradată, prin metaforele și epitetele folosite (tăcute, goale, absente). Repetiția „închide ochii" dă ritm poeziei și aduce și senzația de reluare obsesivă și de pierdere a speranței și a contactului cu realitatea.