Amanda Spulber

În text scrie „așezate”, nu „aranjate”. Da, a așeza e într-o măsură sinonim cu aranja, dar e sinonim și cu a pune. Cred că așezate în dezordine nu sună nefiresc și atunci este corect și așezate în ordine. Sau poate greșesc, dar așa am văzut. Blocurile sunt adormite, nu amorțite, fiindcă a adormi poate să implice și a visa, și a muri. Dacă blocurile (sunt deja) adormite, iar copilul merge și el la culcare, oare cine merge la culcare? Încep să mă întreb ce text ai citit. În fine...

Primul răspuns îi este adresat doamnei Papadopol.

Vă mulțumesc mult pentru comentariul delicat și elaborat. Da, acela este unul dintre sensurile pe care am incercat să le transmit și mă bucură faptul că ați rezonat cu textul meu.

Domnule Caragea, am vrut să elimin rimele, dar nu am reușit. Apoi am zis că nu sunt atât de sonore și le-am păstrat încercând într-adevăr să le așez cumva... strategic, atât cât m-am priceput. Vă mulțumesc pentru empatie.

Tego, nu mă așteptam la un comentariu persiflant, judecând după felul în care încerci să ajuți atunci când comentezi. Poate încercarea nu e reușită, dar nu înțeleg de ce să scot ordonat. Chiar are rostul lui acel cuvânt. Am redus textul la jumătate în încercarea de a exprima mult prin cuvinte puține. Poate am lucrat prea mult textul fiindcă se pare că am pierdut din înțelesul mai întunecat și mai trist. Dar poate e mai bine așa. Nu știu când voi reveni asupra lui. Îți mulțumesc pentru semn.

Deși nu știu să fi fost cetate cu ziduri, poate fi în sensul de oraș.

Cel mai mult îmi place prima strofă. Descrii atmosfera, apoi treci de la exterior spre interior. Remarc rimele și cursivitatea îmbunătățită. Nu știu ce simbolizează Trident, poate e vorba de Poseidon. Atunci poate în ultima terțină s-ar potrivi așa:

Fiind poet, un zeu al nimănui,
Batiste scot cu haz din buzunare
Și lacrimile-n ele mi le-ncui.

Dar e doar o părere, dacă vrei să adaugi mai mult contrast și ceva autoironie. Dacă nu, rămâne elegie, cu ceva din marca ta.

Nu am observat când s-a băgat în seamă autocorrect. :))

Sigur că se mai poate lucra pentru a îmbunătăți rimele (care sunt facile), imagistica și ideatica. Plus că a nemuri cere un complement. Nemuream (imortalizam) ce? Clipa, dorința? Dar așa cum se prezintă textul, e un exercițiu drăguț în care autorul își exprimă o simplă nostalgie și o simplă dorință. Nici nu pare să pretindă mai mult. Și mi se pare exercițiu reușit fiindcă păstrează ritmul și măsura.

Comparația cu textele amintite de domnul Ionuț Caragea mi se pare ușor exagerată. Când ne iubeam de Victor Eftimiu vorbește într-adevăr de nostalgie, dar aduce și comparații între trecut și prezent și încheie într-o notă pesimistă. Aici văd un ton optimist. Plus că măsura este ușor diferită 8/8 aici 9/8 la Eftimiu. Romanța tinereții de Ion Minculescu diferă prin formă și nu în ultimul rând prin faptul că vorbește despre tinerețe ca despre iluzia care se vinde oricui (mod general), dar amintirea ei rămâne fiecăruia în parte (mod personal). Aici se vorbește de un moment de grație în iubire, moment strict personal.

Ar reieși că este. Dar ce legătură are cu mâncarea hipersărată?

Prima strofă chiar mult. Nici nu observ rimele. Și îmi place și versul cu papucii, are umor în el și nu cred că este involuntar, e joc de cuvinte. La final poate ar fi mai potrivit Ca un perete-n aruncări de nuci (alt joc), dar e alegerea ta.

Nu observasem. Ți-am zis că tu simți ritmul în mod complet. Dar oricum, cred că ai prins ideea. Poți să faci mai mult.

E un text frumos, delicat și cinematic. Văd cum se derulează imaginile și există verbe care arată, imprimă mișcarea. Și în același timp e ca un cântec duios care îmbină realul cu dimensiuni onirice și mitice. Ce aș mai lucra: aș încerca să îl mai scurtez, să văd cum pot să sublimez fără să pierd tonul și esența. Dar asta e doar o părere, desigur.

Mi se pare un exercițiu util să ieși de sub controlul rimelor perfecte. Aici ai exagerat puțin, dar cred că e un pas spre calea de mijloc. Un alt pas ar fi să ieși din automatismele pe care le folosești când nu ai răbdare să cauți alte metafore. Apoi poți încerca și un pic de autoironie. Uite, de exemplu, spre final. Schimbă optica și spune direct ce îți dorești, cu o tentă de glumă:

Penița nu mai are-n vârf cuvinte
Și-mi picură zadarul din stilou
Poet să fiu aș vrea, să mă alinte,

În implacabilul meu cavou,
Posteritatea cu exces de jurăminte
Și-o mare umbră-n urma-mi, ca ecou.

Îmi place că e simplă, are ironie și jocuri de cuvinte. Devine un pic dramatică spre final, dar compensează tot printr-un joc de cuvinte. Ar mai fi puțin de lucru pentru a-i da o curgere mai logică, după părerea mea, desigur.

Cam așa aș vedea:

De-ar fi să am un spațiu locativ
Să am și niscai credit social
N-aș fi nici maniaco-depresiv
Și n-aș mai fi poet sentimental

De-ar fi să am un spațiu mititel
L-aș împărți cu trei pisici lascive
Covrigi să am pe coadă de cățel
Chiar aș uita de iambi și adjective

Dar nu mai sînt în floarea tinereții
Și nici poet nu sînt la o adică
Eu cărțile mi-am ars pe rugul vieții
Și am păstrat doar damele de pică

Aș zice că e poezie. Parcă are și o tentă de noir. Dar să nu fac încadrări. Spun simplu că mi-a plăcut.

potroacă sau ocnă. Parcă văd că iar nu am ghicit.:)

Ca ritm nu sună rău. Am mai zis că e greu să găsești ritmul potrivit. Aici aș zice că e potrivit, așa ușor sacadat. Conținutul îmi sună ușor melodramatic, clar moralizator, cu o ușoară intenție de a manipula. Nu am de unde să cunosc intențiile autoarei, dar asta este impresia mea.

Privitor la obrăznicie, e o diferență între a critica un text, nu contează în ce fel, poți să spui și că e varză și a jigni o persoană. Scopul acestui site este ca fiecare autor să primească o părere despre text. Nu e obligatoriu, dar e de dorit.
Când ești mare autor, nu îți pasă de ceea ce fac alții, mai ales când ei fac fix ce presupune acest site. Știu doi poeți care scriu mult mai bine și sunt modești, politicoși, acceptă critica și oferă ajutor.

Despre poezii, indiferent de valoarea lor, dacă nu mai sunt aici nu înseamnă că nu mai există. Da, mi-ar fi plăcut ca autorul la care vă referiți să își publice textele aici și să aibă un comportament de o minimă decență. Dar asta nu ține de mine.

Văd că în acest moment, autorul la care vă referiți folosește (ca pseudonim și în descriere) cuvinte care depășesc limita obrăzniciei și mă și amenință. Ce să fac? Să îl iert înainte sau după ce își pune în aplicare amenințarea că nu mă va ierta pentru că am spus un adevăr?

Ați scris un comentariu hazliu spre hilar. Data viitoare scrieți așa încât să nu mai intre la offtopic. Să îl vadă toată lumea dacă tot vă luați rolul de comic al acestui site. Mulțumesc pentru lectura atentă a postărilor mele.:))

și lingurița. Fără să fiu 100 % sigură.

Omul-Dumnezeu râzând posomorât este rezultatul simbiozei dintre om și IA. Da, nu mi-am dat seama. Nu știu de ce nu m-am gândit. Ăsta era experimentul? Cine înțelege? Dar ați zis să spunem reacții emoționale. Și am spus. Ideea nu e nouă, Asimov a scris Ultima întrebare în 1956. Încă și înaintea lui, Fredric Brown a scris Răspunsul în 1954. Numai că Brown presupunea că doar supercomputerul va fi un fel de dumnezeu, pe când Asimov a mers până simbioza om-computer, Geneză și implicit mitul unei bucle temporale, eterna repetare. Oare de asta râde posomorât Omul-Dumnezeu?

Fredric Brown, desigur.