Urmează stația Noir, peron la ocean

Îmi place să văd reflexia noastră în ușile vagonului de metrou. Mână în mână și cu celelalte în buzunarele blugilor noștri de culori diametral opuse, ca toată această lume din ce în ce mai străină, ne privim reflexia în același timp iar ea ne privește înapoi. Privindu-ne. Sărutându-te. Îmi place să cred că, la coborâre, acea imagine rămâne acolo, călătorind prin tunelurile întunecate și când, după două, șase sau o mie nouă sute de zile ne urcăm iar în metrou, ea ne va aștepta intactă, clară și uriașă. Apoi o după-amiază incendiată de vară, tu și eu îmbrățișați în patul îngust al unui motel de săraci din Madrid. Fereastra deschisă, un ventilator minuscul rotindu-se cu viteza cu care se învârte Pământul. Insesizabil el, insesizabilă lumea. Nu se aude nimic din stradă. Ziua doarme. Tu dormi. Eu transpir. Te apuc de mână ca și cum un vulcan ne-ar înghiți. Valurile se prăvălesc ca niște clădiri in demolare, tu le aștepți cu picioarele în apă și cu brațele încrucișate. Te privesc de pe rogojină. Un șoim zboară în capul meu și se lansează în picaj după orice gând negru aș avea. Le ia pe toate în gheare. Corăbii în flăcări traversează orizontul. Îți pot savura sarea buzelor în timp ce te sorb din ochi. Înoți. Te iubesc.