Amanda Spulber

Mi se pare că surprinde bine ideea că lucrurile ignorate pot să revină și să te acapareze. Să devină obsesii cu care mergi la culcare și cu care te trezești. E interesant că, deși prezinți cumva paradoxal, se înțelege foarte bine. Mă refer la faptul că fugi de el, dar te trezești alergând spre el. Și la faptul că se înalță ca un zid crescând, de fapt, sub tencuiala zidului pe care l-ai construit ca să fugi de el. Mă gândisem să scot astea în evidență și să îți propun să încerci și alte formulări. Dar din moment ce se înțelege și așa, poate e mai bine cu atmosfera asta ușor onirică. Poate ar merita făcută o separare a celor două părți(între alergi și izbindu-l), dar nu e obligatoriu.

Nu știu dacă e mai bine. E ceea ce ai simțit, nu e obligatoriu să fie haiku. E o expresie succintă a unei trăiri. Eu în calitate de cititor pot să spun dacă rezonez sau nu.

Are un ritm unduitor și aduce a atmosferă de vis în care nu există logică 100%, dar există senzații pe care le păstrezi după ce te-ai trezit. Percep textul și ca o incantație, și ca o tânguire în surdină. E nostalgie, dor. Eul liric simte absența ei și își dorește să fie mințit că ea ar fi aproape. La început i se pare că îi simte apropierea (mâna de femeie) de aceea gândurile coboară priviri calde căutând acea mână. Apoi constată că ea nu este și își dorește să fie mințit. De corb (poate aluzie, poate simbol). Apoi intervine luciditatea. Ori luciditatea nu e ea. Ea care poate fi o femeie sau iluzia fericirii. Sau e vorba de altă femeie. Ce urmează pare a fi dorința de a regăsi, de a reînvăța să trăiască. Nu am înțeles partea cu consoanele. Poate se referă la ceva dur care devine ceva moale, plăcut. Iar moartea în zi cu zloată poate se referă la scufundarea în vis, în subconștient.

Am făcut mici modificări. Am spațiat versurile după sensurile și etapele pe care l-am văzut. Am inversat versuri la partea cu corbul și am eliminat partea cu albăstrele, crin și papirus.

gândurile și iubirile coborau o privire caldă
căci mirosea a mână de femeie

legile naturii puneau mâinile și ele
după moda lor

pe mare sunt valuri iubite
le-am întrebat și pe ele și mi-au spus
că ești departe

de ce nu mă minte
și pe mine cineva
minte-mă tu corbule
aruncă-mi vorbe norocoase ca
visele să fie primite în inima mea
dar tu țipi anunțând
umbra ce-a brumat dorul
o clipă


un ochi treaz trece acum pe deasupra
e frumoasă și ea
poate mai frumoasă
dar nu e tu
m-am dus și m-am întors
pe venele drumului
să observ diferențele

acest bătrân din mine
se sprijinea de parii gardurilor
când s-a luminat
treceam spre însușirea felului de a fi
unde găsisem pofta de viață
poate minutele și deprinderile coborâte
asupra posibilului

multe consoane prevestind vocale
mor în această poezie dar trag aer în piept
căci dacă mori într-o zi cu zloată și
apă mustind
câștigi viață
și o privire caldă de peste tot

E greu să treci de la scrisul mai larg și cu metafore la un scris mai concis. Nu te grăbi. Nu am prea înțeles ce ai vrut să spui. Au căzut stele în mare? De fapt, a picat cerul și e haos? Sper să nu greșesc. Îmi pare cam general și cam dramatic pentru un text atât de scurt. O idee ar fi să citești cum s-a mai scris. La haiku e vorba de a surprinde esența, nu de a dramatiza. Ceva concret și minor în aparență e scos în evidentă de sensibilitatea autorului. E prilej de meditație. Dar cel mai important e că autorul nu ține să influențeze, să convingă, doar propune. Așa am înțeles.

Cred că licența poetică este rezervată cazurilor când nu pot fi găsite alte variante. În general, pot fi găsite. Apoi, ca începător (și mă refer la mine), cred că e bine ca regulile să fie mai întâi stăpânite pentru ca ele să poată fi apoi încălcate. Talentul se spune că e 1% inspirație și 99% transpirație. Nu știu cât de exacte sunt procentele, dar cred că sunt rare cazurile când un text este reușit de la prima mână. Oricum, încercam doar să văd de ce textul este la atelier. Este alegerea dumneavoastră ce veți face cu informațiile oferite. Spor și inspirație vă doresc!

Ce drăguț! :) Mi-a plăcut scena și mi-am și imaginat-o. Îmi place și că nu se insistă pe momentul despărțirii, este emoționant prin simplitate. Mi s-a părut interesantă meditația din final. Frumos! Ca parte de redactare, sunt unele litere și diacritice lipsă. Și sunt curioasă ce înseamnă triost.

E bine să mergi pe două înțelesuri: cel propriu și cel figurat. Și în varianta ta s-ar putea înțelege că e vorba și de un pui care iese la propriu din ou și îl putem considera pui de frig fiindcă a fost scos primăvara devreme. Dar e mai greu de văzut acest înțeles prin încărcătura de figuri de stil. Doar o părere, așa cum am perceput.

Noaptea încă se face frig, dar nu cine știe ce. Asta cred că ai vrut să spui, dar poate greșesc. Ca să nu fie o constatare banală ai mizat pe joc de cuvinte, personificare și surpriză. Reflexivul nu mi se pare că ar ajuta. De ce oul își sparge singur coaja dacă de fapt iese un pui din el? Ai o dată noaptea personificată (fiindcă deține o cloșcă) oul animat (fiindcă își sparge coaja) și la fel frigul fiindcă face ouă din care ies pui. Mi se pare prea încărcat.

Poate ar suna mai bine așa:
sub cloșcă noaptea
spărgând coaja oului
un pui de frig

Deși asta ar însemna că e frig de crapă ouăle sub cloșcă. Și atunci ar fi pui de ger.

Sau

sub aripile nopții
crapând/spărgând coaja oului
încă un pui de frig

Sau ca să se încadreze în numărul de silabe (deși nu e obligatoriu):
sub aripa nopții
spărgând coaja oului
primul pui de frig

Sau ultim pui de frig ca să se plaseze primăvara, nu toamna.

Ai putea să încerci mai multe variante, inclusiv cu ou limpede (nefecundat) care crapă de ger. Chiar dacă te-ai îndepărta de ideea originală, cred că ar ajuta la găsirea formei potrivite.

dădui un rond amețitor prin piață
un popă îmi luă fața, cu verdeață

de pe-o tarabă veche, o băbuță
turnă odicolon pe mașinuță

o alta presără, o să te miri,
parfumuri bulgărești de trandafiri

o domnișoară bleu cu sîni frumoși
mă întrebă de număr la galoși

iar gospodine grase la ferești
îmi dăruiră vaze chinezești

o tînără cu ochi de peruzele
mă invită la rom și acadele

jandarmii mirosirã usturoi
și îmi dădură micii, câte doi

eu mă simții pe dată intrepid
și-adăugai niște mustar, rapid

ninse cu arpagic turcesc de sus
nu mă tocmii, îl luai pe tot, în plus

de-o mai veni și altă pandemie
m-oi spânzura, dar încă nu se știe

Făgădui, o pată
A cărui miracol rămâne în axă.

Al cui este miracolul? Al petei ---> al cărei miracol


Făgădui, o pată

Aici nu îmi dau seama dacă este eu făgăduiesc (prezent, pers. I, sg.) o pată sau pata făgădui (perfect simplu, pers. III, sg.) crima urbanizată. În ambele situații, nu se pune virgulă.

Despre text în sine, are un ritm interesant, sacadat, solemn, dar nu am reușit să îl înțeleg pe deplin.

Nu m-am gândit la efectul de care ai spus. Am scris ca să mă ironizez. Poate am exagerat. Îți mulțumesc că ai ascultat. De fapt, nu e prima oară când asculți și asta mă face să încerc și eu să citesc mai atent.

Nu îmi dau seama dacă punctele de suspensie, între răsaduri și galoși, ar rezolva senzația de absurd, dar poate e în regulă să rămână așa fiindcă este descrisă o absurditate creată involuntar. Am remarcat simetria dintre prima și penultima strofă. Cumva se închide un cerc în sens invers în jurul unui alt fel de bâlci al deșertăciunilor, evocat cu umor și tristețe. E roata în care suntem prinși. Atâta timp cât suntem în interior, participăm și chiar nu vrem să ieșim, chiar dacă uneori ni se pare că nu ne integrăm. Ce nu îmi place e succesiunea timpurilor verbale. Se începe cu prezent, se trece la imperfect, apoi se alternează cu prezentul. Aș fi văzut în succesiune logică perfect compus, imperfect și abia în ultima strofă prezent. Adică evocare și apoi comentariu.
Așa aș vedea:
am dat ocol țăranilor, prin piață
tocmea un popă locuri cu verdeață

eu mă simțeam banal și insipid
ca meciul dintre steaua și rapid

ningea cu arpagic turcesc de sus
negociam pentru un an în plus

Pentru mine, e cea mai reușită poezie din perioada de scris cu rime a autorului. Este senzorială, picturală, cinematică. Există o armonie între ritm și rime care creează o atmosferă captivantă. Nu mă entuziasmează ultima strofă, mi se pare chiar un pic forțată, după ce toate versurile au curs atât de fluid, dar înțeleg că autorul rămâne îndrăgostit perpetuu și încrezător în iubire.

E pusă în titlu. Și în primul vers. Corect: a o mie doua noapte prin analogie cu al o mie doilea. Asta în cazul în care nu autorul nu a urmărit o subtilitate care îmi scapă. Imaginea cu ochii lui Dumnezeu dați pe răzătoare cred că am mai întâlnit-o în alte texte ale autorului. „Viata mea” hm... Nu știu ce să spun, și-a cam pierdut încărcătura emoțională fiind folosită expresia în limbajul curent. Dar nu sună rău. Un pic patetic, dar poate asta a și fost intenția. Am remarcat imaginea cu lumina care făcuse luxație. Și am și eu aceeași senzație că se ajunge prea repede la final. În rest, un text frumos, unul în care nu deranjează rimele.

Ai grijă că mă răzbun! :)) Da, textul nu e prea reușit (și) fiindcă nu te atinge la corazón. Dar nici nu intenționa. Oricum, e o poezioară oarecare. Culmea e că textul care e important pentru mine nu a primit atâta atenție. Gata! Am vorbit deja prea mult despre poezioară. Plec să mă răzbun.

În mare parte ai scris ce am încercat să exprim: confuzie și contrast, deci mesajul s-a transmis cât de cât. Forma, da, la formă am zis că ar trebui lucrat, dar încă nu știu cum. Comentariul cu gospodăreala mi se pare misogin, dar nu mă supăr nici de el. E ok să fiu și gospodină. În bucătărie. Faptul că te hlizești la neaua de pe mochetă... Mda... Poate o fi intrat cineva încălțat în casă. Nu știu, zic poate. Și da, am încercat să dau senzația de basm, dar și de banal. Nebuloasa nu știu cât de nepoetică o fi dacă înseamnă și galaxie îndepărtată și dacă o nebuloasă simțeam și eu când am scris. Iar contrastul de care zici se numește „volta” când autorul schimbă tonul. O fi sticla fără dop ieftină, dar eu nu am mai întâlnit-o. Știu că nu am citit destul. Iar îngroparea în valuri, da, e banală. Nici n-am încercat să spun altceva. Despre nostalgie, nu ai de unde să știi dacă e forțată sau nu. Înțeleg că pentru tine pare forțată, poate pentru că nici nu doream să o iau în serios. În fine, una peste alta, am înțeles că pentru tine textul e varză, bun de aruncat. Și spun fără supărare, după cum scrie la descriere:textele mele sunt încercări, exerciții. Voi vedea ce va rămâne dintre ele. Mulțumesc pentru semn.

Am scris așa fiindcă nu văd de ce să scriem click, dacă putem să scriem clic, dar oricum nu mă întreabă nimeni. Cu toate că a fost acceptat click, recomandarea pentru articulare este clickul și pentru plural tot legat: clickuri.

Alt aspect care nu are legătură cu adaptarea la limbajul impus de tehnologie, este acesta:

„Tu m-arunci ca pe o piatră
Ce în drumul către mal
Valurile-o-nghit îndată”

„Ce” este tolerat în poezie când se folosește în loc de „care”, dar nu e acceptată folosirea lui în loc de „pe care”.

Apoi:
„Și când unele din ele”
Corect: dintre ele
Lipsesc și câteva virgule. Textul ar mai putea fi lucrat fiindcă rimele nu sunt dintre cele mai bune. În principal însă cred că despre „ce” este vorba. Ar mai putea fi și altele, dar atât am observat. Sper să fie de folos.

Îmi place dezinvoltura cu care este creată (sau poate redată) atmosfera onirică. Se simt dozele de sarcasm, de tristețe și autoironie. Sper ca Ștefan să își exprime mai mult această latură ușor ghidușă care face haz de viață și de sine fără să pice în superficial. Aceeași dezinvoltură mi-ar plăcea să o văd mai des și în poezie. Dar asta e doar părerea mea.

fiind vorba de infinit. Încerc totuși cu: prag.

Îmi dau seama că ar putea părea ceva superficial, dar ritmul potrivit este greu de găsit. Sunt și excepții când vine nechemat și nu te lasă până nu scrii. Dar alea sunt excepții. Chiar dacă trece prin preajmă, e greu de prins, de stăpânit, de îmblânzit. Cred că aici autorul reușește să îmblânzească ritmul cel sălbatic, așa încât i se supune ca vrăjit. Și mi-a plăcut și trimiterea indirectă la Orfeu. Finalul e oarecum previzibil, dar am menționat cât de mult îmi place ritmul?