Școala de nebuni

- Dumneata nu vorbești niciodată? Preotul mă privea cu ochii lui sticloși, beți de lecturi târzii în noapte. Evident, și-ar fi dorit un răspuns. Eu însă nu-l aveam, așa că l-am privit la rându-mi, la rându-mi cu ochi sticloși, greu încercați de lipsuri, de evadări, de piedestaluri, de obezitate spirituală. - Luați-vă castroanele acestea infecte, îmi venea să urlu la fiecare mic-dejun, nu vedeți că le-au podidit viermii, faptele bune, gândurile înalte... -Dumnezeu este veșnic și El este în Ceruri- În curtea interioară a Școlii era o scară de lut. Preotul mă privea în timp ce o priveam. - Ți-ai dori să o urci? Nu-mi doream... - Câteodată... Evadasem de atâtea ori pe scara aceea... - Cu timpul, cu multe gânduri bune și sacrificiu, vei reuși să o urci, fiule...! Nu-mi mai doream de mult asta. - Părinte, unde-și ține diavolul îngerii? Halatul alb al preotului se mișcă în dreptul inimii. - Fiule, dumneata ai o fractură de orizont. O să-ți prescriu niște vise... Scrise mărunt rețeta și mi-o dădu. - Dă-o domnișoarei asistente. Ea știe cum se face. Știu... Știe al naibii de bine cum se face. Și am avut niște vise după aceea... !