Alina Manole

Să fie într-un ceas bun cuvintele tale. \"Poemele lui David\" există deja și vor fi cuprinse într-un volum (pentru care chiar ieri am deschis un nou folder... mareea de gânduri continuă, nu?).

Ela, mă bucur că ai simțit acest text. Am schimbat în \"verde acasă\" despre care am mai scris cândva. Poemul este un \"vis reciclat\", cum mi-a zis cineva. Visul în sine l-am citit transpus în alt poem, postat aici pe poezie.ro de către altcineva, fără să știe despre. Mareea de gânduri există. Și atunci unde să merg, la psihiatru sau la psihanalist sau la doctorul de suflet? Rămân pe poezie.ro :).

Mihai, Tagore scria undeva că vorbele sunt o iluzie atunci când sunt doar sunete și mărginite, dar sunt adevăr atunci când sunt gânduri și nemărginite. Cred că e primul poem al meu pe care îl consider aproape de satyam. Poate de aceea va rămâne.

Vă mulțumesc pentru aprecierile voastre la acest poem la care țin în mod deosebit.

Este ceva în poemul tău (întotdeauna să avem grijă de \"personale\"), este ceva al concretului poetic, rămas după decantare. Poezia este, de fapt, ritualul în sine al decantării, așa cum viața e drumul și nu ținta, nu? :)

\"pământul mai larg la dus
întors cuibul nemăturat verdele
adolescenței ademenitoare

distanța dintre noi atât de acoperită
de adezivii ecologici ai tinereții
încât toate fotografiile

aniversări

acum singurătăți\"

La mulți ani!
Considerație pentru biografie și felicitări!

Era să citez un vers aici :), dar am ales altceva, pentru tentativa de aripă:

\"să-mi resuscitez zborul cicatrizat
în palme\"

Amestec de cenușă și de miros de pene după zbor mi-a lăsat poemul tău. Ciudată senzație.

Hello Victor. :) Lecțiile se învață din stagnarea sângelui. Și trebuie să le știm pe de rost, cum s-ar zice... by heart.

Ela, nu mă supăr, fiecare alege ce simte că îi este mai aproape, cu ce rezonează. Eu tocmai treceam cu durerea albastră făcută ghem în plexul solar.

Vă mulțumesc pentru cuvintele voastre, aici.

\"Noi, bărbații\" este un poem despre \"noi, femeile\", un poem pe care îl aud recitat într-un Colosseum modern și ancestral în același timp, de către marele androgin sprijinit în marele târnăcop al unui univers în care marea întrecere este, de fapt, marele ecou al Poeziei.

Sandra, cuvintele tale aici sunt o surpriză plăcută și, mai ales, atunci când vorbești despre marginea cercurilor... așa este, simt că știi cum este să pășești această margine spre centrul lumilor.

Andrei, pentru că tot nordul s-a scurs în violet, lipsa acută poate deveni transparentă. Și poate de aceea lumina este fără de culoare, pentru că îi este de ajuns deschiderea spre cer.

Filip, voi încerca să renunț la titlurile acestea, uneori nu e nevoie de nici un titlu pentru ca poezia să ființeze. Mi-ai dat o idee, dacă toate aceste mici poeme (și cele din \"Vertical\", și cele ce vor urma) vor fi cuprinse cândva într-un volum (\"Poemele lui David\"), ele vor fi fără titlu, doar cu ele însele.

Vă mulțumesc pentru aprecierile și cuvintele voastre frumoase, aici, la acest poem la care țin foarte mult.

Îmi place fontul ales pentru versuri, dar cred că trebuia să fi scris mai mare.
Un poem cald, mai mult prin imagine.

Mihaela, dar ce este poezia dacă nu o biografie a autorului?
Cât despre \"smerenie\", a fost o coincidență, am scris în același timp cu Nia și nu e prima dată când ni se întâmplă interferențe de gânduri. Poate tocmai de aceea am scris despre \"mareea de gânduri\" pe care o simt când interacționez cu prietenii mei, inclusiv cu tine. Și tu știi asta. :)
Despre trepte, uneori, se spune că sunt praguri în înțelegerea lucrurilor. Poezia ar putea fi o treaptă.

Carmen, simbolistica mea e simplă, luminile violet au contururile sublimate dincolo de pleoapele de neatins ale gândului. Și, de aici, celelalte. Atunci Dumnezeu, tatăl, poezia sunt mai aproape de poartă. Despre \"hello teacher tell me what\'s my lesson\" găsești în Donnie Darko. Cercurile doar trebuie lipite.

Vă mulțumesc pentru cuvintele voastre, aproape, aici.

Nu cred nici că e nevoie de o stare interioară simplă pentru a putea scrie poezie. Ci cred, cu cât e mai complicat sinele, cu atât e nevoie de mai multă poezie. Sau poate greșesc gândind așa. Prefer ca un bărbat să mă contrazică decât să îmi dea dreptate. :)
Continuăm discuția la Club? :)

Frumoasă simplitatea, dar te-ai plictisi și ai scrie un poem cu glezne, Kama și ochi fardați de zei. :)
Viața nu curge simplu, așa cum nici poezia nu vine din simplitate. Nici haiku și nici poezia zen nu sunt simple. A scrie despre clipa perfectă nu e deloc simplu.

Din poemul tău, rețin versurile:

\"învăț că sunt un fel de spațiu vid
prin care îmi trece bărbatul
în drumul spre sine\"

Poate că aș fi renunțat la \"vid\" sau l-aș fi înlocuit cu alt epitet, mai cald, mai aproape de suflet. Frumos.

Uite că poezia ta a fost înțeleasă. Nu mă leg decât de \"țapul sacrificat\" că nu îmi place deloc. Altfel, cred că sunt numai simboluri, dar nu le deconspir eu, ci te rog pe tine să o faci. :)

M-a durut (am să spun așa în loc de \"mi-a plăcut\", pentru că poezia doare) ultima strofă, inefabilul \"și atât\".

Și, desigur, fără typos, poezia nu era poezia ta :).

Las un semn aici, pentru versurile de început:

\"Prost material ai folosit, Doamne,
ca să mă aduni
din risipirea aceea largă\"

Cred că poți renunța la rândurile din final.

Poezia se naște din durere, scrii atunci când există durere, simți nevoia să scrii, cum spunea Liviu Nanu. Ne refugiem mereu în ideea de copil, de copilărie, acolo găsim siguranță, stabilitate, imaginează-ți piramida lui Maslow, nu poți clădi nimic dacă îți lipsește siguranța sau clădești și se destramă. Poate de aceea poezia este un joc de puzzle sau un joc cu mărgele de sticlă.

Îți mulțumesc pentru ai lăsat cuvintele tale să rezoneze aici.

Într-adevăr, sunt mai multe poeme scurte, asta e ideea (din \"Poemele lui David\" - mi-am imaginat un volum din care scriu aici - poate cândva va fi un volum). Finalul este mai mult un răspuns al \"durerii\", poate că ar fi trebuit să scriu \"din vis\"...

Îți mulțumesc pentru cuvintele tale, voi ține cont de ele. Ai dreptate cu finalul, am vrut acolo să fie, de fapt, două strofe, două poeme. Să văd ce iese după ce mai lucrez pe text. (Și eu care speram să fiu mai maestră decât maestrul și să nu mă prindă nimeni :).)

Costin, este aceeași, și cu blocul, și cu scara după ea, avea niște pantofi verzi în care dansa în copilărie, verde de inimă. Cred că nici un alt text al meu nu este atât de desprins din real ca acesta. Ultima strofă se referă la mareea de gânduri ale celor pe care îi iubești și care te contaminează, te îmbolnăvesc la fel ca și pe ei, de bine sau de rău și de toate ciudățeniile. E ca atunci când simți gândul cuiva și nu știi de ce râzi sau nu știi de ce te doare. Și atunci nu mai ai gândurile tale, nu mai știi care sunt ale tale.

Anghela, încă mai port în plexul solar ghemul acela și doar o mare duioșie a unui mare om îl poate desprinde de acolo. Iar până atunci nu pot să te continui. Poate în altă parte...

Florin, și eu, dintre tot ce am scris, am aproape de suflet penultima strofă. Acolo este explicația și de ce David și nu altcineva. E o poveste reală, la care eu țin foarte mult.

Vă mulțumesc pentru cuvintele voastre frumoase, aici, la acest text.

Dominic, îți mulțumesc pentru cuvintele tale atât de frumoase, aici la textul meu. Este așa cum ai scris tu mai sus.

Există în acest poem al tău un cuvânt ale cărui sensuri le-am înțeles azi: \"smerenie\". Coincidența face să îl scriu și eu, și tot azi, și tot aici.
Plec din poemul tău cu uimire smerită în inimă, cu o \"prelungire a neliniștii mele\".