Cu boabe mari de apă

rătăcești
mai înalte decât omul ruginite crucifixe
și luna subțire
din care îmi construiam povești
când înceta ploaia
textul acesta îți spală rufele ca o ființă neutră
cu pielea pătată pe alocuri
îi simțeam răsuflarea
încremenită
pentru nimeni
și eram atât de aproape
femeie acoperind peste umăr
cu pleoapa dreaptă
anotimpul cârtiței
codificam la extremități nebuniile
ancorate la rădăcina cuvântului
care nu mă putea mântui
încrustată în șold floarea ce aduce visele
consumă aceeași clipă cum flacăra verde stejarul
și cei îngenuncheați
mâini lungi răscoleau adâncurile ființei
prăbușeau turle petalelor cărnoase
adunau în falange săgeți de sticlă
de ce nu pășești femeie
însorită a câmpului fără drumuri
bărbatul acela ți se ascunde sub țeastă
își duce în spinare cântarea
și crucile
în gura închisă a unui lup
privește-l când mușcă soarelui glezna
și păsărilor mari de apă coaja tânără
ar fi de-ajuns doar umbra să-i jertfești
înainte
ca desprimăvărarea
să ți se deschidă în palme