Alexandra Alb Tătar

Găsesc admirabile exercițiile creative, precum cele în care se înlocuiește un termen, într-o expresie sau propoziție frecvent întâlnită, cu unul impredictibil ce rimează, precum în cazul de față (jucăria/ bucuria), cum e creionat în versul "un copil nu-și găsește bucuria". Mi-au plăcut imaginea acelui "bungee jumping/ peste sufletul lui", personificarea verii - "vara asta ar face bine să treacă/ pe la un logoped/ să vorbească mai verde în față", înveșmântarea cu "iubire/ alifia fără contraindicații" (o metaforă binefăcătoare). O încântare, poezia ta!

Deși nu toate animalele din interior sunt sălbatice (unele sunt mugurii creativității), majoritatea sunt fiare, iar pentru aceste fiare, care ne-au ispitit și înșelat, care "s-au prefăcut că ne păzesc și ne-au sfâșiat" avem nevoie de acea "boală incurabilă", precum o mare iubire și iertare (de sine și de ceilalți) pe care doar Dumnezeu ne-o poate oferi, dar nu ideea (vagă, infantilă, deresponsabilizantă) de El, pe care o "ținem sub pernă ca pe un cățel de pluș" - aceasta nu ne ține de cald, ci ne ține... de gol interior, după cum minunat e creionat: " ce ne mai rămâne în afară de terapia golului"...
Am urmărit comentariul anterior, surâzând la gândul că și eu mi-am regăsit expresii poetice, idei și frământări în textul de față. Consider că poezia aceasta este una cu mesaj larg, pe sufletul unui segment mare de cititori, un text antologic, ce investighează natura umană.
Privindu-ne propriile necunoscute și proprii demoni, acele animale care "ne umblă prin carne", pândindu-ne "în fluierele oaselor", înțelegem că de noi depinde să-i creștem sau nu - "pe câte le hrănim cu mâna noastră", un vers ce strânge suspinul puterii pe care le-o dăm asupra noastră, fiind sugestiv pentru alegerile conștiente. Rămân și cu o pânză mentală suprarealistă, pictată de jocul în care "aruncăm pietre în râul adânc dintre creier și inimă"...

Am pipăit versurile încrustate pe scoarța unui arbore nostalgic, cu ramurile într-o parte aplecate, ca niște plete ude care sting însă focul de tabără al constrângerilor, un arbore crescut la hotarul dintre ieri și mâine. Deși pare un veșnic "ajun de mâine", găsim în azi o zi asumată, în care poetul "stinge constrângeri".
Am citit ultimele unsprezece sonete, iar acesta mi-a alunecat cel mai duios în suflet, "pe calea ce veghează blând odaia". Titlul e plin de misterul ce se regăsește și în text, iar pulsul emoțional crește, pe când
inversiunea învăluie cu un farmec tulburător ("dorința-n trupuri ne-a aprins văpaia", "emoției incendiindu-i claia"). Piesa de rezistență rămâne versul "fiind ajun de mâine sting constrângeri", dar finalul încheagă armonios sonetul, cu-al său "vifor de povețe" și-a sa "rugă, rai să-nvețe", spre Dumnezeu, "al vieților zugrav".

Dragă Otilia, îți mulțumesc pentru vizita pe pista de alergare, mai ales că nu ai venit cu "mâna goală", ci cu un comentariu generos, ce se bucură și de sugestii. Îmi pare bine că te-ai gândit și tu la varianta "nu pleca urechea", la care revin (deși cealaltă îmi suna mai intim). "nu pleca urechea [...] să se aplece [...] pleacă" e un joc de cuvinte. Apreciez aspectele obiective surprinse, dar și pe cele subiective le accept ca atare. Mi-am dorit vâjâitul, dinamica sălbatică, repetițiile, fiind un text motivațional care vrea să suprapună întăriri într-un tempo crescendo și-aș mai zice (mai în glumă, mai în serios) să aducă o creștere de puls spre 200 bătăi pe minut. Iar aici trebuie să fiu de acord că un surplus poate fi deranjant sau hrănitor, în funcție de nevoile cititorului. O zi frumoasă și... atletică!

Provocator autoportret, scenariul putând fi amplasat în contexte și decoruri diferite, în funcție de cum îl dezvolți... poate fi Polina, prietena de/ din suflet care își descoperă sâmburii dorințelor, își aude vocea interioară, după mult timp în care s-a uitat, amânat sau anulat pe sine însăși, poate fi Eul subacvatic, înzestrat cu o sensibilitate "feminină", plină de blândețe și de idealism, de unde și dorul de a înota în adânc de sine, de a simți mai profund și mai parfumat, dar primul gând mi-a fost că poate fi copilul interior, unul care își continuă poveștile într-o lume la care parcă autorul nu mai are oricând acces, nu conștient, ca și cum ar fi apărut o disociere, un copil de care i se face dor și pe care ar vrea să-l mângâie, să-l asigure de protecția și empatia lui, dar cel mai important, de faptul că nu îl mai invalidează. Ceea ce îmi place e și acest gust dulce-amar care rămâne, ce îndeamnă la autoanaliză și autovalidare.

Îmbrățișez cu multă căldură acest volum de versuri pe gustul sufletului meu, un volum de poezie foarte consistent spiritual, bogat ca mesaj, de o adâncă sensibilitate, ce surprinde prin autenticitate, printr-o onestitate dezarmantă, atinsă doar prin introspecția până la os. Felicitări, Teodor Dume!

Poezia m-a purtat într-o atmosferă de epocă, când micile biblioteci erau mari comori și locuri romantice de întâlnire... într-o astfel de bibliotecă, mi-a apărut făptura aceasta gingașă, ce a stat îndelung printre cărți, încât mirosul lor i s-a împregnat pe piele - "ea mirosea a carte" îmi spune că întruchipa o lume pe care el abia aștepta s-o răsfoiască, de parcă pielea ei ar fi emanat prin toți porii parfum de poveste și ar fi strălucit a curiozitate... poate doar în nările celui îndrăgostit, cu capul în nori, parfumul ei era așa răvășitor, căci intrigantul final, ce e abrupt, ironic și complet teluric, sugerează că totul a fost o proiecție - el avea sufletul plin de povești, el își clădea palate-biblioteci iar curiozitatea în fața misterelor și a frumosului era a lui. Odată ce ea nu mai incită, misterul ei își pierde din parfum... astfel, el se "vindecă", dacă sfârșitul dragostei poate fi numit "vindecare"; sau poate nu e sfârșitul iubirii din el, ci... fie al iubirii pentru ea, fie al iluziilor pe care și le-a creat în jurul ei. Poezia are note cerebrale, are savoare și inedit, chiar dacă descrie o poveste de dragoste firească, ce arde tulburător și-apoi se stinge, una prin care trecem mulți dintre noi, în care îl supraevaluam și în final subevaluam pe celălalt... Îmi place și ideea de poezie-în-poezie... încântată de lectură.

O poezie-ghicitoare ce surprinde prin originalitate, cu atât mai mult cu cât pare să aibă o simbolistică inversată (alb/negru...), amintind de citatul "rara avis in terris nigroque simillima cygno", ce sugerează că o ființă excepțională (cu suflet bun) este la fel de rară precum o lebădă neagră. Așa este probabil și muza care te inspiră, cea cu aripi de culoarea grafitului. Am văzut și în creionul roșu muza ce aprinde imaginația creatoare, iar mina lui de culoare neagră te poartă cu gândul la înșelătoarele aparențe, la faptul că învelișul și miezul pot să difere, că un om își poate păstra vechile lui valori, deși își poartă înflăcărarea 'modern', ca un poet veșnic îndrăgostit de prozodia clasică, dar care se abandonează versului liber. Fie că versurile fac, sau nu, trimitere la Teoria Lebedei Negre a lui N. N. Taleb, sunt în acord perfect cu ideea impactului major al evenimentelor rare, dificil de prezis precum, în cazul de față, apariției sursei inspiraționale și îndrăgostirii.
Această bucată motivațională din cea de-a doua strofă năvălește în adâncurile ființei, înălțându-le:
"tu mă lipești cu fruntea de foaie
cu cerul de pământ
și apeși tot mai tare
până ce munții îmi străpung ochii"

Mulțumesc mult, Ottilia, pentru luminoasa ta trecere și pentru frumoasele cuvinte țesute în pieptul poeziei mele...
Sărbători binecuvântate îți urez ție și tuturor celor ce-și umplu sufletul cu versuri în această zi înălțătoare!

Mulțumesc pentru acordurile empatice, izvorâte dintr-un suflet ale cărui degete știu să aprindă corzile blândeții și care s-ar opri să mângâie oamenii-sălcii, sfidând principiile ascuțite ce guvernează acea mulțime pe care o străbate...

Un mesaj emoționant, scris parcă de copilul interior, care despovărează...
O declarație de suferință și iubire ce năvălește din străfundul sufletului, vibrând dincolo de timpul relativ și spațiul perceptibil... mai că mi-au dat lacrimile, citindu-vă...
Luminez.
La mulți ani, Teodor Dume!

Versurile tale înaripate au învățat să zboare aproape de îngeri, precum niște porumbei ce caută hrana în văzduh, părăsind intimitatea cuibului pentru a îmbrățișa pântecele acela protectiv, ce abia poate fi cuprins cu privirea... înălțător!

O bucurie și provocare să găsesc poezii semnate Adrian Rentea aici... am gustat din mai multe, însă mă opresc la aceasta, căci aluatul ei a dospit îmbietor, pe gustul meu... aceleași ingrediente pe care am vrut să le regăsesc în poezia ta - simțul realist, stilul provocator, abrupt, sensibilitatea neînsoțită de patetism... Ai impresia că te transpui într-un fin observator, ce interpretează limbajul non-verbal al trecătorilor, pe care parcă îi înțelege mai bine decât se înțeleg ei înșiși, anticipând parcă drumul pe care viața lor îi va purta, pe baza analizei mersului acestora, descriind o întreagă tipologie, în care pe "cea care parcă plutea" nu o poate încadra - tipul motociclistului, "călcând apăsat de parcă/ ar vrea să strivească sub ciocate/ așa cum strivești un muc de țigară/ toate angoasele", tipul afaceristului ce "are ceva din mersul unei feline/ înaintea sprintului fatal/ pași mărunți/ ușor repeziți/ pare că ar vrea să lase în urmă/ tot ce o așteaptă", tipul îndrăgostitului, cu "mersul legănat al unui bețiv/ care se strecoară/ ocolind nu se știe cum totul în cale", în timp ce "ea însă/ plutea/ cu pași egali/ ce păreau a drămui eternitatea [...] cu mersul cuiva care se plimbă/ prin livada arsă a lui Papini." Felicitări și... la mulți ani!

Mulțumesc, Petru Teodor, pentru că v-ați abătut pe poteca unde au crescut versuri ce încearcă să cântărească dragostea și că ați încercat și dumneavoastră să cântăriți valoarea lor poetică. Versul de care aminteam în mesajul anterior a fost dezlipit, iar în privința celorlalte sugestii, îmbrățișez căldura lor, îmi place să fiu flexibilă, dar am amintit motivele care mă determină să fiu fidelă variantei inițiale (nu le repet, risc sa fiu redundantă și în comentariu); în plus, privind prea la rece ceva ce a fost prea cald ar însemna să nu mai ating pântecul de unde au crescut versurile, ba chiar să îl reneg, să îmi "fur căciula". Iar pentru că aminteam de pântecul versurilor, remarc cât de frumos vedeți pântecul sensurilor - "pentru ca sensul vine din actorul ascuns printre haine. și, câteodată, nici de acolo". Mă bucură că reverberațiile poeziei v-au umplut sufletul. Să ne revedem pe poteci de versuri...

O poezie excepțională, pe care am sorbit-o cu nesaț o dată, de două ori... de nouă ori (pentru toate cele nouă lumi în care cele 9 muze slujesc); o mare bucurie mi-a adus lectura versurilor ce aminteau despre salvarea sufletelor; nu doar că mesajul atinge corzi sensibile, dar poezia înrobește și prin muzicalitate, spontaneitate, prin faptul că e animată și delicată în același timp, cât și fluidă... de altfel, fluiditatea debordantă este o marcă proprie a poetului.
M-am încărcat cu ineditul și căldura acestor versuri:
"Pritocit pe gânduri albe albăstrite cu cerneală
Munca ta-i precum minunea puiului salvat din oală"
Și în fiecare lume, nouă muze îți slujesc
Să ai inima un templu, un Lăcaș Dumnezeiesc"
și
"Evident, în capul berzei, poveștile dimineților au ture avans."
Felicitări! Lumini!

Domnule George Pașa, vă bucurați de toată aprecierea mea; surpriza despre care vorbeam mai sus este dublată de prezența dumneavoastră aici. Despre "ființa de abur" a scris și Baudelaire, dar și ființa de abur din poeziile dumneavoastră este de o frumusețe aparte... dar nu cu gândul la Baudelaire sau alt autor am scris această poezie. Dacă e vorba despre ochiul dumneavoastră critic, am încredere în el. Doar că eu, fiind un om obositor de analitic, nu doar că m-am gândit că asocierea legumelor cu dragostea nu ar fi întocmai grațioasă, ci și mi-am explicat că a asocia cuvinte facile cu altele cu greutate este contraindicat... însă o și mai mare încredere am în intuiția mea, pentru că, vedeți dumneavoastră, asocierea poate fi ușor nefericită ca sonoritate, însă poate fi fericită ca imagine, ca hrană sufletească; mi-a produs fericire gândindu-mă la Dumnezeu, astfel încât nu o pot modifica, în ciuda argumentelor raționale. Ce pot modifica însă este absența versului "ce se prelinge pe nemurire", deoarece nici nu exista în curgerea poeziei, a fost adăugat ulterior, în ideea de a mă face, măcar într-o poezie scurtă, mai pe înțelesul cititorului. Structurile explicative îmi sunt specifice, cele la care faceți referire aparțin de 'vocea pământului'. Aș minți dacă aș spune că valoarea artistică mă interesează mai presus decât cea potențial terapeutică.
Cu prețuire, Alexandra

Când un autor prolific, pe care îl admiri de la distanță, îți scrie, e surprinzător, nu doar onorant, trăiești o emoție specială... când scriu, nu am expectanța de a fi citită de cineva anume, mă bucur de inspirația primită și nutresc speranța de a fi transmis ceva frumos, sau, mai important, ceva bun (dar poate frumusețea și bunătatea se întrepătrund, nici nu știu pe unde). Mulțumesc, Ștefan.

Stimate Ștefan, mă surprinde că ai poposit și în pagina mea; mi-a căzut bine să văd că licoarea poeziei mele a indus o stare de beție a poeziei - voi încerca, din când în când, să mai torn câte un păhărel de metafore 'tari' din norul alb de gânduri plutitoare...

Dragă Paul, mă voi gândi la tine ca la un fel de Făt-Frumos din Lacrimă (dacă tot ai adus vorba), ale cărui versuri și a cărui prezență plină de căldură transmite atât de mult... iar sentimentul este reciproc.

Ne aruncăm privirea peste acele imagini din trecut în care purtam emoția în ochi, în timp ce ne purtăm glasul real, cel pe care nu reușim să îl eliberăm, în buzunarul pieptului... dar tot în același buzunar ne păstrăm și doliul după clipele în care ne simțeam atât de aproape de cei dragi, încât puteam să ne "culegem mure" unul altuia... când măslinii sălbatici tremură, când "valuri de memorii" se sparg în noi, atunci glasul real ne răgușește...

Paul, urarea ta este subtilă, solară, pătrunzătoare...
Ți-am atins soarele
când raze ți s-au împletit
în vers
cu aceleași mâini
cu care ating
cerul
când degete mi se-mpletesc
în rugăciune