Celei ce parcă plutea

O bucurie și provocare să găsesc poezii semnate Adrian Rentea aici... am gustat din mai multe, însă mă opresc la aceasta, căci aluatul ei a dospit îmbietor, pe gustul meu... aceleași ingrediente pe care am vrut să le regăsesc în poezia ta - simțul realist, stilul provocator, abrupt, sensibilitatea neînsoțită de patetism... Ai impresia că te transpui într-un fin observator, ce interpretează limbajul non-verbal al trecătorilor, pe care parcă îi înțelege mai bine decât se înțeleg ei înșiși, anticipând parcă drumul pe care viața lor îi va purta, pe baza analizei mersului acestora, descriind o întreagă tipologie, în care pe "cea care parcă plutea" nu o poate încadra - tipul motociclistului, "călcând apăsat de parcă/ ar vrea să strivească sub ciocate/ așa cum strivești un muc de țigară/ toate angoasele", tipul afaceristului ce "are ceva din mersul unei feline/ înaintea sprintului fatal/ pași mărunți/ ușor repeziți/ pare că ar vrea să lase în urmă/ tot ce o așteaptă", tipul îndrăgostitului, cu "mersul legănat al unui bețiv/ care se strecoară/ ocolind nu se știe cum totul în cale", în timp ce "ea însă/ plutea/ cu pași egali/ ce păreau a drămui eternitatea [...] cu mersul cuiva care se plimbă/ prin livada arsă a lui Papini." Felicitări și... la mulți ani!