Poezie
Umanitatea sinelui suprimat. Omul-salcie
Sinele suprimat VI
2 min lectură·
Mediu
*
străbatem mulțimea de parc-ar fi vidă
sau vidul e-n noi și îl tot proiectăm
afară, când viața din piept e aridă
crestându-i pe alții, pe noi ne-amputăm
și-am vrea să-ncetăm să-i rânjim adâncimii
ne temem de miezul acid și avid
schimbarea nu sparge-ntâi țeasta mulțimii
ci-ntâi se petrece doar în individ
**
străbatem mulțimea de parcă ne-am înghesui în îngrămădeala unor
noțiuni abstracte
în înghesuială funcționăm după principiul echității
nimănui de aici nu îi pasă de noi și nouă nu ne pasă de nimeni
stridența veșmintelor noastre multicolore ne lasă în final
senzația de gri, precum trufia preaplinului lasă în final
senzația de gol
multiplicați pe un fel de bandă rulantă, aruncați într-un fel de
borderline colectiv
ne strecurăm prin mulțime și când nu putem înainta
ea se pârguiește într-un roșu atât de strident
încât strategia de coping optimă e
să-ți închizi ochii
uneori când îi închidem, în noi se trezește un al treilea ochi
unul ce vede mai departe de aici și acum
acesta nu are iris, culoarea lui nici nu ar conta
dar începem să vedem câte un om-salcie
cu picioarele împotmolite în pământ, strânse într-un trunchi încremenit
cu pletele curgând, pleoapele căzute, chipul brăzdat de vânt
o bucată din spiritul nostru se despică
și cade în genunchi, se târăște spre el și ar vrea
să-i spele picioarele, să-i mângâie părul, să-i cuprindă obrajii
dar ne deschidem ochii, nu mai putem privi omul-salcie
și dintr-o dată nu mai e nod în mulțime, ce bine, putem înainta
la colț de stradă zărim un om ghemuit pe asfalt, cu trupul
încovoiat ca o salcie plângătoare
încercăm să ne-alungăm din minte imaginea lui
doar n-avem timp să privim în jos, când obiectivul e înainte
poate data viitoare ne vom opri
așa că mergem în continuare, cu nod în gât și fruntea încrețită
iar încruntarea asta nu mai doare, când inima-ncleștată-i amorțită
dar ne zbârcește fruntea, ne imprimă o urmă dintr-o creangă aplecată
iar într-o zi, din spirit se suprimă, se dezlipește încă o bucată
și spintecați vom fi din nou, crengi se vor frânge
pe-al nostru trup, care-ntr-o zi va fi brăzdat
de-aceeași salcie, ce parcă ar tot plânge
criogenată-ntr-un moment dezacordat.
025.035
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Alexandra Alb Tătar
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 362
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 47
- Actualizat
Cum sa citezi
Alexandra Alb Tătar. “Umanitatea sinelui suprimat. Omul-salcie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandra-alb-tatar/poezie/14123316/umanitatea-sinelui-suprimat-omul-salcieComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
ATMulțumesc pentru acordurile empatice, izvorâte dintr-un suflet ale cărui degete știu să aprindă corzile blândeții și care s-ar opri să mângâie oamenii-sălcii, sfidând principiile ascuțite ce guvernează acea mulțime pe care o străbate...
0
Cu drag,
Paul
https://www.youtube.com/watch?v=OL-gxfx2QtY