Polina.autoportret

Provocator autoportret, scenariul putând fi amplasat în contexte și decoruri diferite, în funcție de cum îl dezvolți... poate fi Polina, prietena de/ din suflet care își descoperă sâmburii dorințelor, își aude vocea interioară, după mult timp în care s-a uitat, amânat sau anulat pe sine însăși, poate fi Eul subacvatic, înzestrat cu o sensibilitate "feminină", plină de blândețe și de idealism, de unde și dorul de a înota în adânc de sine, de a simți mai profund și mai parfumat, dar primul gând mi-a fost că poate fi copilul interior, unul care își continuă poveștile într-o lume la care parcă autorul nu mai are oricând acces, nu conștient, ca și cum ar fi apărut o disociere, un copil de care i se face dor și pe care ar vrea să-l mângâie, să-l asigure de protecția și empatia lui, dar cel mai important, de faptul că nu îl mai invalidează. Ceea ce îmi place e și acest gust dulce-amar care rămâne, ce îndeamnă la autoanaliză și autovalidare.

mulțumesc pentru ipostazele în care apare Polina în viețile fiecăruia dintre noi. Despre sensibilitatea feminină mi-aduc aminte ce zicea Rilke : „sufletul meu e o femeie în fața ta”. Dă-mi voie să-ți mai arăt o ipostază a Polinei, a celei pe care am întâlnit-o:
https://www.youtube.com/watch?v=LqybNhNeVHo

audiție plăcută :)