Alex Oberlander

Luciditate, te urăsc mai mult ca pe orice, Și nu te pot omorâ, nu te pot îngropa în zid Luciditate, tu mi-ești agonia și durerea din vis, din tot Creier ce mă recunoaște în oglindă, de ce mă

Astăzi am înțeles că nimic nu a fost. Mintea nu este decât un om obosit Care aleargă după florile vii ale morții Pentru ca apoi, după ce totul a fost în ceață Peștii să poată săpa gropi

M-ai vindecat prin lumină Nimic nu s-a schimbat Ploaia mi-e acum casă, Ziduri fluide de insulte Este începutul unui sfârșit Aceasta este călătoria mea Spre adâncul din tine Prin pustiul din

Livid de furie în ceea ce părea A fi doar o invitație de a mânca Nimicul care rezidă în mine era Cel mai frumos lucru care nu se întâmplase Încă pe acest univers. Se poate ca ceea ce eu Nu

Mă ninge uitarea cu așchii și sânge Cobor dinspre ceruri și urc din adâncuri Durerea mă trage, mirarea mă ține, Cobor dinspre ceruri cu așchii în sânge Și urc din adâncuri cu uitarea din

Cine mai vrea să-mi ducă sufletul puțin? Am obosit să-mi târșâi lumea, visele Dârdâie calul, îmi cântă hârtii albe, Îmi tremură și ceața... Eu nu am ce vă spune Decât c-am obosit să târșâi și

Pe câmp în zăpada înroșită, Lupii îmi mănâncă un picior; L-am dat de bunăvoie Căci după tine oricum nu mai alerg. În schimb fiarele m-au învățat să urlu Și voi cânta astfel într-una,

Cu nespusă durere anunț că mi-a murit poezia, răpusă prematur după o lungă suferință. Cei care au cunoscut-o (sau nu) sunt așteptați la incinerarea care va avea loc azi, mâine sau în orice altă zi,

Cât îmi iubesc armele de distrugere în masă Cuvinte poluate de sângele ideilor omorâte Cât îmi iubesc butonul de auto-distrugere Cât o iubesc pe ea, cea care mă stinge inocent Implozie declanșată

Ceea ce îmi trebuie este mai mult curaj. Nu știu ce să fac. Merg, merg și totuși ușile rămân așa cum nu pot fi niciodată. De ce? Mă uit la voi prin ele, prin uși, iar voi o știți, o simțiți și totuși

Eu mă preumblu prin ceruri crăpate, Se scurge universul strop cu strop Iar eu îl prind din zbor în sufletu-mi scobit Sunt, într-un fel, umbrelă pentru toți. Vreau aripi și-un ciocan Să ne

Foametea s-a sfârșit! În noaptea asta m-am hrănit doar cu mizerii Ca un vultur dezbrăcat de pene Am mirosit, am lins, chiar am gustat Tot ce-are mai bun Moartea În marea oală sub presiune Ce

Mă gândeam că faptul că mă așteptam să se întâmple va atenua durerea. M-am înșelat... Știam că o să se întâmple de mult. Plutea în aer, ca mirosul specific unei case; era mirosul care parcă mă

Poveste pe întuneric fără înțeles Ce stupid să mori lovit greu De ceea ce nu se vroia decât Un simplu gest de compasiune reflectată Acum în zborul lui spre hău Un creier de plumb e atârnat, În

În încetineală mintea prinsă rămase Astfel alunecă treptat din ce nu există Decât spre marginea care absoarbe voință Înăuntru au rămas ceilalți în viteză Orbi și muți și animalici, deci

Ce simplu e totul. Eu? Tu? Noi? Eu- formă diformă, furtună mută, lumină plouată, avalanșă din vale spre vârf, o gură în plus de hrănit, un vis mai puțin pentru ceilalți, multă mirare, prima

Ce simplu e totul. Eu? Tu? Noi? Eu- furtună mută, vânt pietrificat, o mare eroare a logicii, prima respirație după ultima, după cea din urmă. Tu- o mare tenie fără gură care vorbește,

În ochii mei trăiește un demon Mă îngrozește cu lumina lui Vrea să mă convingă că eu nu-s om Eu sunt osândit la deziluzia urletului. -Ești singur, îmi spune, și nul Urletul tău e oprit de

Toamnă cuvânt Totul s-a schimbat M-am înecat. Nu mă mir... În mine sunt scufundat Adânc sunt în exteriorul începutului a nimic Împietrit în gălăgia lui macabrul alb-negru-verde mă