Alex Oberlander

cu harta în mână mă afund conștient în rătăcire… cu lumină în ochi mă pierd nepăsător în orbire… cu tine alături mă scurg extaziat în singurătate… cu roze metalice în

Sunt singur în câmpul de oglinzi fluide Deasupra un cer dușmănos, și plouă cu mâini Te văd în oglinzi și tot singur sunt În ochii tăi înghețați îmi ninge mintea Moartea-mi trează și frigul

Astăzi am înțeles că nimic nu a fost. Mintea nu este decât un om obosit Care aleargă după florile vii ale morții Pentru ca apoi, după ce totul a fost în ceață Peștii să poată săpa gropi

Livid de furie în ceea ce părea A fi doar o invitație de a mânca Nimicul care rezidă în mine era Cel mai frumos lucru care nu se întâmplase Încă pe acest univers. Se poate ca ceea ce eu Nu

Cât îmi iubesc armele de distrugere în masă Cuvinte poluate de sângele ideilor omorâte Cât îmi iubesc butonul de auto-distrugere Cât o iubesc pe ea, cea care mă stinge inocent Implozie declanșată

Urlă urlă Urlă Morții În mine Trosnește carnea Toți mușchii se Strâng Într-un ultim Spasm Lemnos Cuvintele Cad pe jos Le scap inert Se sparg Ca paharele Goale De otravă Și nu le

Ce simplu e totul. Eu? Tu? Noi? Eu- formă diformă, furtună mută, lumină plouată, avalanșă din vale spre vârf, o gură în plus de hrănit, un vis mai puțin pentru ceilalți, multă mirare, prima

Dintr-un total insesizabil Înspăimântătoarea invazie se scurge încet Deoarece limba, care se resemnează, Rugăciune a unei vieți îmtregi Marchează o etapă. Urmezi întru totul Diamante și

Mă ninge uitarea cu așchii și sânge Cobor dinspre ceruri și urc din adâncuri Durerea mă trage, mirarea mă ține, Cobor dinspre ceruri cu așchii în sânge Și urc din adâncuri cu uitarea din

Ce zâmbet Fatal Avea De dimineață Podeaua palmei Unde M-am trezit Și ce absurd Râdeau Oglinzile Lichide… Nu pot, Nu pot Să uit, Nu vreau Să cred. Atunci Tu Mi-ai

ce accident frumos în somn sub pielea întinsă în vânt pirvește ! privește ! se apropie iarna noastră dar ce mai contează acum, în somn ce accident frumos, atât de frumos da, da, da,

De-acum vom vorbi întuneric Căci suntem o ceată de umbre Și raze s-or scurge prin gene Lumina ce nu va veni este grea Iar zâmbete zac printre rânduri Și urlă șoptit în sute de-oglinzi O

Atârnă turme negre-înaripate Sub cerurile dușmănoase satul visează Tomnatic pândesc norii și turmele… Curând. Satul băltește în propria-i sudoare Plouă stins. Atârnă și arheologii

Ceea ce îmi trebuie este mai mult curaj. Nu știu ce să fac. Merg, merg și totuși ușile rămân așa cum nu pot fi niciodată. De ce? Mă uit la voi prin ele, prin uși, iar voi o știți, o simțiți și totuși

da, încă viu în spatele privirii fixe pierdut în viscolul viselor mele intoxicat cu tăceri îndrăgostit de tristețe da, încă viu închis în spatele acestui veșnic zâmbet castrat de

Sânge, sânge, sânge roșu Sângele-i o inundație Iar eu sunt o Þeavă spartă Sânge, sânge. Galben, galben, galben palid Mor copacii, mor în oameni Boală, ură Și

Autoportret Nichita Stănescu \"Eu nu sunt altceva decât

Sunt clipele cele mai grele Când sar dintr-un gând Într-un gol Sunt cioburi și zâmbete moarte Singurătățile barbare spirale conțin Din vise adun omenirea Ce nu mă conține în ea Ascultă cum

o nouă înflorire șiroiește din întunericul crăpat o nouă înflorire se insinuează în noapte și o întinerește ireversibil zâmbesc suprem și încep rutina deschid gura mă arunc

Cerul devine iarăși complet Cu semne de ieșire Verzi, luminoase. Din nou, printr-o mișcare de foarfece Se crează un spațiu Al intregrării organice În istorie, Dar rezultatul este

Ochii tăi morți Perle negre pe fundul Oceanului meu

Eu nu voi sta niciodată În autobuzul vostru efemer Nu voi lupta cu viermii, Cu șobolanii grei Pentru gloria minutului Sau pentru sufletul clipei Silă...resemnare...știu, Retrograd...viitorul S

șaizeci și cinci la sfârșitul lui noiembrie așezați la masă în același timp într-o ușoară legănare peste picior cu ștreangul la gât. nimic nu-i mai îngrozitor într-o cameră întunecată închis

ultimele zile se scurg prin vene aproape uitate, bătrâne, infectate de o durere inumană. cerurile spânzurate se aprind încă o dată păgân ca atunci demult, pulsând în agonie însă