Adrian Nicula

Dimineți de decembrie îmbrăcate în întuneric, Poleite cu galbenul rece al neoanelor oribile, vrăjmașe: Prin omătul proaspăt îmi fac drum, prin peisajul himeric, Sunt printre primii deșteptați de

Aș fugi cu tine, departe de lume, de lumea de ieri, De lumea de mâine, în curtea păzită, -n grădina-nsorită Pe cai vom fugi, vom trece de gărzi și de gratii, În sanctuarul de chiparoși și de

Mare de melancolii Cu valuri în clocote Ecouri de clopote Ce plâng în hohote. Mare de suspine, Mare de Mallarmé, Mă pregătești cum se cuvine Pentru-un fățiș autodafé. Îmi sunt mie însumi

Tu, te-ai îmbăiat în sălbaticul râu, Eu, am făcut focul și te-am așteptat Cu cafeaua fierbinte, nerăbdător, Să-apari de după cetinile de brazi, În aspra pătură înfășurată, În jurul focului să ne

Seara, care-mi dă impresia de sfârșit, De pierdere, în neant rătăcire, Un neasemuit de spaimă fior, Când vin spre casă orb, prin întuneric, Când părăsit de spiritele toate, Întrezăres fereastra

Trec pe alea cu castani, Copacii care-mi zâmbesc mereu, Par bucuroși de revedere, Și vor a-mi spulbera gândurile austere, Trec pe lângă pustiul porumbar, Vizitat acum doar de viclene

Blestem înfierat în suflet - stigmatizat Cu o țigaretă aprinsă De Jef Costello, Semn al viciului nestăvilit. Viciu și ură, Ură pe viciu, ură pe slăbiciune, Femei sâni, femei obiect, Femei

Azi simt că pot picta. Grădina mânăstirii e mereu în floare, Tot anul nu există decât un singur anotimp. Azi sunt la rând irișii. Trebuie să-mi reușească! Altfel îmi pierd mințile! Nu am voie

marea Galileii văzut-a pe Hristos cum supune zeii furtunilor de jos Mare-nvolburată Mare de furtună tu asculți mirată sub palid de lună la glasul

Tu cânți la harfa șiroaielor de ploaie, Când sufletul tău întreg e o văpaie, Voluptoasă, între durere și patimi, Te scalzi în moliciunea propriilor lacrimi. Norii se scurg, îți aduc

Sunt al soarelui adept: Pe malul Mediteranei, În Saintes-Maries, Caut un subiect, caut Înfrigurat, în timp ce Soarele de mai mă însuflețește, Ca pe un leguan amorțit, Ce a

Vegheat-am în Montparnasse, la al tău mormânt, Am jertfit în cinstea ta o țigaretă Și-un pelin gând cu o pariziancă cochetă: Balsam pentru sufletele noastre-aride, sunt Cufundat în gânduri și

De faptul consumat nu se mai leagă nimeni Greșelile-n surdină se-ntâmplă de la sine Partide se revoltă în cadre de istorie, Spre unică deșartă și aprigă memorie Te stingi încetul cu încetul; în

Marea Tranquillitatis Mă ferește în ascendent de aparență Marea Serenitatis De sus mă călăuzește în descendență Prin arcane puternice, mărinimoase, Mă-mpiedică, să-mi cat singur ac de

Abyssus abyssum invocat – Nu vreau să fiu ca un dovleac Spânzurat la soare-ntr-un cerdac! Apă voiesc – nu pot să fiu, o gârlă, Sunt fiul regelui șopârlă... Orbecăiesc dintr-un blocaj

Mare nemișcată Mare în tăcere Mare fără valuri Mare în durere Mare îmblânzită Mare în tăcere Mare fără suflu fără de putere nu-mi muri în mine nu-mi muri-n tăcere nu mă lăsa

Hronic înscris cu pasteluri de grădinarul neistovit pe cerul nesfârșit în angelice partituri, Oaspeții grădinii sunt invitați la sărbătoarea soarelui și-a iubirii pure, Eos înveșmântează acest

Sunt printre anonimi În trenul plin cu multă lume, Ce fuge dis-de-dimineață Prin noapte, fum și neagră ceață. În trenul plin cu multă lume, Ce trece dis-de-dimineață, Mă-nnec în fum și neagră

Pe pervaz, florile din glastre, una Câte una, au murit, ai uitat de Ele şi cândva, la un moment dat, ai Observat, că sunt uscate, florile Tale preferate, abandonate De iubirea ta, au pierit, dar

Paharul spart Plutește în fluidul Vasului mai mare. Apă. Numai așa mai poate exista.

O lumânare, duminica, aprinsă Într-o capelă-ascunsă, măruntă și distinsă Prin modestia rugăciunilor cinstite, E martora, de veacuri, nefericirilor rănite. În fum de lumânare pierit-au dragi,

Veghez la capul tău Când liniștită dormi, Netulburată De stropii, care bat în geamul Din camera alaturată. Am impietrit. Am devenit de lut; Ca un opaiț învechit Luminez