Poezie
Fiat lux II
1 min lectură·
Mediu
O lumânare, duminica, aprinsă
Într-o capelă-ascunsă, măruntă și distinsă
Prin modestia rugăciunilor cinstite,
E martora, de veacuri, nefericirilor rănite.
În fum de lumânare pierit-au dragi, deșarte, vise
Și suflete frumoase, firave paraclise,
Ce vor Tăriilor, să fie-ndreptățite
La valori eterne, la ceasuri neînsemnate, umile, fericite...
Așteptăm din Ceruri o schimbare,
Care întârzie să vină; zi de zi
Aprindem lumânare după lumânare,
Încât ni se duc anii, pe brânci ne vor găsi
Urmașii, care-n indiferență
Față de de valori și de dureri trecute,
De-a vieții, nouă sacră, esență,
Râd murdar, cu fețe prefăcute...
Aprins-am lumânări o viață-ntreagă,
Nepăsători la anotimpuri care vin și trec,
Am așteptat cu-nfrigurare o apariție!
Ca în final, într-un sfârșit ieftin și tragic,
Chiar păgubiți să fim și de lumina, sfântă, dragă,
Și-n locul ei, ne-a fost pus la dispoziție,
De către-un institut letargic,
Să-aprindem lui Dumnezeu un bec!
001.014
0