Poezie
Van Gogh II
1 min lectură·
Mediu
Azi simt că pot picta.
Grădina mânăstirii e mereu în floare,
Tot anul nu există decât un singur anotimp.
Azi sunt la rând irișii.
Trebuie să-mi reușească!
Altfel îmi pierd mințile!
Nu am voie să ajung în așa hal.
Altfel îmi vor confisca din nou vopselele.
Un grup de iriși!
Par am fi semeni în nesupunere,
Ei singuri se opun ordinii grădinii,
Sunt frații mei sălbatici!
Azi soarele e bun. Soarele mă iubește,
Soarele din Provence ar fi trebuit
Să mă salveze de întunecatul cer
Al Olandei, Belgiei, chiar al Parisului!
În schimb mi-a topit
Ceara aripilor și m-am rostogolit
Aici; în această incintă,
Nu mai pun pe nimeni în pericol,
Sunt bine păzit.
Irișii aceștia, legați de acest răsad,
De această grădină, inaccesibili lumii
De afară sunt de fapt și de drept ocrotiți.
Da, și eu sunt ocrotit,
Și eu sunt acel iris, ce trebuie ocrotit,
De lume, lumea nu m-a descoperit,
Altfel, de mult aș fi fost cules,
Aș fi fost ofilit...
002212
0