Adrian N. Pleșcãu

Aș vrea să-ți spun cuvinte, să te facă să plutești, Vorbe dulci care dezmiardă și te-ndeamnă să iubești. De-o dorință arzătoare să fii cuprinsă dintr-o dată, Să fii dezbrăcată tandru și apoi mult

Îndrăgeam cântecul și floarea. Admiram muntele și marea. Mă fascinau stelele... Luna, La greu răzbeam întotdeauna, Dar nu știam că ursitoarea, Mi-a ursit rău cununa... Vor exista tristeți

Ieri m-am întâlnit cu-n om modest, blând și curat. De ce nu mai scrii poezie? M-a-ntrebat el mirat. I-am spus de ce... din vorbă-n vorbă mi-a dăruit o carte. - O am și eu! Am și citit-o, de dăți

Mă bucur că te-ai hotărât să mă cunoști. Cei ce mă ocolesc sunt tare proști... Chiar dacă curiozitatea te-andemnat Să mă-ntâlnești, să mă asculți... e minunat. Am să mă străduiesc să fiu

Atâta dragoste-i în tine, ca un vulcan mocnit... Acel ce te va strânge-n brațe, va fi preafericit, Iar de va ști să fie tandru, vei ști cum să-l iubești. Doar dezmierdată de tandrețe tu... i te

Aș fi-mpletit un șnur din fir de nor, Să-l leg la un buchet de ghiocei, Și să-l trimit cu dorul călător Măicuței mele azi… că-i ziua ei. Azi… e 8 Martie… iubita mea. Voiam să-ți dăruiesc ceva

Dacă privirea ta se-nalță sus la stele Și te încântă frumusețea lor misterioasă, S-or regăsi în ochii tăi și ele… Privirea ta va fi la fel de luminoasă. De te-ai opri ca să vorbești c-o

Iubito… dormi? N-aș vrea să-ți tulbur somnul… Luna-i de vină că nu tac în miez de noapte. A apărut pe cer și… mi-a ținut isonul Văzându-mă la geam cum murmur șoapte. Ieșise dintr-un nor și eu

Puteai să treci prin altă parte Și aș fi fost ce-am fost și ieri. Ai trecut zidul ce desparte Apărând brusc, de nicăieri. Zid peste inimă, de pază Să nu mai treacă stări, dureri Și-ai venit

Ia-o încet, zapodenește, Zice floarea care crește. Zice melcul care vrea Să se cațăre pe-o stea. Zapodenește, încet și bine, Poți să iei lecții de la mine. Și fata lui uzbechistanu’ Admiră

E noapte de Ajun și Moșul brusc se hotărăște: fie! Ho! Ho! Ho! Un bob zăbavă poposesc la pușcărie... Un bătrân îl recunoaște și privirea și-o apleacă... - Moș Crăciun, bine-ai venit în umila mea

Dragostea mea… în ochii mei nu vezi iubire? Privește-mă! Duios te mângâi c-o privire… “Mă doare!” spui când eu la piept te strâng prea tare. Dar te iubesc atât de mult încât mă doare. Atâtea

Să fie pasăre măiastră? Să fie-o zână bună? Ascunsă într-o stea de sticlă? Pitită după lună? Se teme de ceva și fuge sau stă-ntr-un loc dosit? Să nu-și arate chipul, e-așa de negăsit…? Dorind

Pare un tărâm de basm, așa mă duce gândul, În timp ce tot aud și-ascult cum îmi vorbește vântul. Adie murmurând ceva, nu-nțeleg ce, dar… culmea! O bucurie mă cuprinde, de-aș da la toată

Și la casa de copii azi e sărbătoare mare... Prichindei, băieți și fete, așteptând cu nerăbdare Poate vor fi vizitați... ce dacă sunt ai nimănui? Pentru că azi e ziua lor... e ziua

Þara mea cântată-n ode și în coruri madrigale Este unică în lume, și moș Gheorghe plânge-a jale... - Apoi, de! O fost o vreme, când a fost prea mult cântată, Iar acum, comedie, n-o vedem decât pe

Era odată-un moș bătrân, bătrân, dar tare încă, Tocit, dar neclintit și dârz ca ne-nfricata stâncă... Păr nins de ani, dar viguros și des... ca o pădure În care n-a pătruns flămândă, ucigașa

Sală de ședințe sacre? ...sau oare templu să fie? Săpat în inimă de munte? ...doar Prea-Puternicul să știe. Prea măreață e lucrarea, omul viu de pe pământ N-o s-ajungă niciodată în acest lăcaș

Într-o pădure seculară, un fugar ce-a evadat, Încerca să se ascundă, rătăcind îngândurat. Se avânta-n necunoscut, tot mai adânc, nu fără rost, Norocul poate-i scoate-n cale o peșteră sau