Poezie
Mă doare glasul
Publicatã în revista „Șansa lumii în derivã” – august 2003
1 min lectură·
Mediu
Doamne, de ce iubitei mele nu pot iubirea să-i șoptesc?
De ce nu pot să o aud spunându-mi tandru “te iubesc”?
Iubirea noastră nesfârșită, în șoapte-am vrea s-o-mpărtășim.
Ne-ai luat strigătul și șoapta, și din priviri doar ne iubim.
Un dor nebun ne încolțește… să lunecăm voit în moarte…
Să-nsemne viața o trufie? Să-nsemne moartea lașitate?
Dar ne iubim cu pasiune! Sfântă iubire nesfârșită…
Ne dă putere și curaj dragostea noastră infinită…
Și dacă glasul ne e ghimpe, ce ține șoapta la hotar,
Iubirea noatră e jertfită, mută și surdă pe altar.
Doar din priviri strigăm iubirea, căt o iubesc, căt mă iubește,
O lacrimă ne plânge-n ochi, și-n locul nostru ea vorbește.
Atâtea flori în jurul meu dansând în zumzet de albină!
La câțiva pași un curcubeu se scaldă-n apă cristalină…
În triluri de privighetori dansează salcia pletoasă.
Vântul mi-adie în urechi o arie… melodioasă…
Iubita m-a luat de mână și fericită îmi zâmbește
Că o aud și mă aude, căt o iubesc, cât mă iubește…
Și glasul ei e-o mângâiere, îi strig și-mi strigă te iubesc!!!
…mai e o clipă… până-n zori, aș vrea să nu mă mai trezesc.
001604
0