Poezie
Gânganiada
Publicatã în revista „Șansa lumii în derivã” – mai 2005
1 min lectură·
Mediu
Un elefant, fără să vrea, a distrus un mușuroi.
Furnicile înfuriate, pe loc i-au declarat război.
S-au adunat cu miile, hotărâte să-l doboare
Și să-i devoreze trupul până la apus de soare.
Fără milă-ncrâncenate, ele-au început atacul
Că pe bietul elefant n-aveai unde-nfige acul.
Strigăte de luptă, vuiet... lighioanele mărunte,
Tot mai sus, mai sus urcau pe elefantul cât un munte.
Dar când s-a scuturat o dată elefantul cătrănit,
Jumătate din furnici, la pământ s-au prăbușit.
Care-au rămas, înaintau, neînfricate pe spinare,
Iar cele prăbușite-n praf, strigau de jos în gura mare:
- Nu vă lăsați! Ucideți-l! Fiți fără milă, sângeroase!
E-aproape-nvins, încă puțin și voi veți fi victorioase!
...Când au ajuns pe la grumaz, iar s-a scuturat malacu’
Și-aproape toate au căzut pe pământ de-a berbeleacu’.
Pe gâtul elefantului doar o furnică-a mai rămas
Și cele de jos vazând-o, au urlat toate-ntr-un glas:
- Ce mai aștepți?!! Grăbește-te! Ce te uiți așa ca proasta?!
Mișcă-te, nu sta momâie! Sugrumă-l și cu asta basta!
001565
0