ADRIAN ANGHELESCU

Zadarnică e orice încercare De-a întoarce râurile înapoi Să nu mai curgă toate înspre mare Așa cum patimile curg în noi Zadarnică este nemărginirea Ce-am vrea ca s-o

La primul meu botez a lipsit unicul proiectant, cel din flori, probabil avea alergie la cristelniță așa c-am fost botezat ca fiu natural mama girând atunci două posturi

Au explodat culorile deodată Când albul, de pe crestele de munte, Se tot preface-n apă-nvolburată Ce se prăvale prin torente multe Care vor plânge-n văile

Am început să mă oglindesc în ochii cu privirea limpede și clară a căror lumină era ca și-un magnet și oglindindu-mă sorbeam din cupa fericirii strop cu strop nectarul

Alungă supărările departe Nu le mai face loc la tine-n gând Și-adună toate cioburile sparte Ca să le azvârli-n patru zări zburând Iar zâmbetul ce te-nfrumusețează Să nu

Așa cum zorile Mângâie florile Ca să le descrețească Și ele să zâmbească, Noi doi când ne-ntâlnim Instantaneu zâmbim, Mereu, de-atâtea ori, Deși nu suntem flori Numai

Pomii și-aruncă hainele cernite Și-mbracă straiele de sărbătoare Cu toate ramurile înflorite Ce răspândesc în jur parfum de floare Și-această feerie-a înfloririi Atât de

Văzut-am cum cuvântul om, Așa din pură întâmplare, Compune și cuvântul pom. Să fie vreo asemănare? Că dacă stau și mă gândesc Din rădăcini cresc pomi frumoși, Iar

Când eram mic în fiecare seară mă-nchinam la icoana atârnată pe peretele de la capul patului Și-mi părea că spinii coroanei îmi zâmbeau ca și chipul blajin care-o

Cărări prin lume nesfârșite Ce se-ntretaie în calea lor Sunt mai mereu bătătorite De călcătura pașilor Vin și se duc în patru zări Mai drepte, mai întortocheate, Mai

Uneori pașii mei mă trăgeau de mânecă spunându-mi că nu merg pe drumul lor. Alteori, șoaptele-ncremeneau pe buze temându-se să nu fie auzite de departe, Și-ntotdeauna vântul

Rostite sunt sau nerostite Cuvintele-n vorbe sau gânduri Ce se aștern meșteșugite În scriere chiar printre rânduri Înlănțuindu-se ca râul Ce curge valuri după valuri Prin

Atât de gingașă îmi pare-o floare Mereu suavă și mereu sfioasă Încât eu cred că-i asemănătoare Cu draga mea care-i ce mai frumoasă Dar cum pe lume sunt atâtea

Stau mugurii pe ram ca să pleznească Încorsetați de teama vreunui ger Care-ar putea oricând ca să-i lovească Înnebunit de soarele din cer Și n-au curajul ca să se

Priveam la geamuri flori de gheață Când se mijeau pe-afară zorii Și nu vedeam deloc verdeață Pe lângă argintiul florii Vedeam doar plânsetul tristeții Din picături

Am să pun chipul tău în ramă Să-l pot privi neîncetat Fără ca tu să bagi de seamă Iar eu să mă fi săturat Am să pun chipul tău la piept Să simtă inima-mi cum

În catedrala sufletului meu Lângă altar sunt multe încăperi Unde exist acolo numai eu Cu vaiete dar și cu mângâieri Și-atunci când intru singur să mă rog Acolo-n

Ploaia, ceața și cu vântul Se-nfrățiră de curând Ca să biciuie pământul Toate-odată sau pe rând Când lumina dimineața Alungă noaptea de smoală Coboară deodată ceața Cu

Azi inimile-ndrăgostite Vor bate una pentru alta În sufletele fericite Așa cum le-a hărăzit soarta Că nu-i nimic întâmplător Într-o asemenea poveste Când le pătrunde un

Oglinda sufletului cea din cer Ascunsă printre nori și printre stele Are în spate atât de mult mister Și-adăpostește multe doruri grele Că orice om își are câte-o

Pe cerul încărcat de stele În noaptea rece, friguroasă Îngheață și lumina-n ele Deși lumina-i călduroasă Iar la atâta depărtare Noaptea le fură din putere Și-a lor lumină

Alergăm căutând și sperând Zi de zi, ceas de ceas, cât trăim Și purtăm idealul prin gând După ce singuri ni-l și născocim Fiindcă-n viață sunt mii de dorințe Care apar

E puțin alb peste coline Un alb care-a căzut din cer Iar noi sperăm că poate vine Zăpada care-aduce ger Tot cerul este plumburiu Fără vreo rază de lumină În timp ce

Mușcă gerul și din stâncă Oricât ar fi ea de dură O mușcătură adâncă Chiar de pare o fisură Mușcă gerul și din piatră, Din asfalt și din betoane Și de fiecare