ADRIAN ANGHELESCU

Îmi place apa limpede și clară În care chipul mi-l mai oglindesc Ca să mai scap de-a timpului povară Și poate-așa să mai întineresc Că susurul cu care mă îmbie E

Miracolul vieții din noi E apa în moduri bizare Ce curge prin vene șuvoi Pompată de inimi sprințare Căzută din cer în averse E-n părțile lumii vitale Prezentă sub forme

O ploaie de dezamăgiri M-a copleșit așa deodată Și-un cimitir de neîmpliniri C-un loc de veci abia m-așteaptă Și-acele vise de demult Pe care mi le-nchipuiam Mă bântuie

Limba de lemn e mătrăguna Ce crește-n iarba înverzită Pentru că ea nu e totuna Cu limba noastră îndrăgită E-o limbă a demagogiei Folosită de ipocriți În detrimentul

Prin valea unde liniștea-i deplină Se scurge-n matca sa neobosit Șuvoi de apă rece, cristalină, Șopotind lângă malul adormit Îl străjuiește, pe versanți , pădurea Cu verdele

Pleacă gândul, plec și eu Să cutreier lumea toată Dar din ce în ce mai greu Mă desprind acum de vatră Pentru că oricâte-ar fi Locuri de văzut prin lume Tot mai greu

Mi-aș pune palma-n palma ta Și mi-aș lipi trupul de-al tău Iar buzelor tale le-aș da, Dac-ai dori, sărutul meu Și m-aș mai pierde-n ochii tăi Tot așa cum m-am mai

Ca și-un balaur care scuipă foc, Cu nări de fier, pe șine paralele, Aburul a urnit din loc în loc Locomotiva tinereții mele Ce pufăia prin gară așteptând Să urce

Când tremură frunza de nuc În vântul ce suflă ușor Se duc de la mine , se duc Noiane de gânduri în zbor Purtate pe aripi de dor Străbat depărtări uimitoare Pe drumul

Când soarele coboară-n spre amurg Pe bolta roșietică de foc Clipele zilei tot cu el se scurg Să vină întunericul în loc Lucirea astrului încet se pierde Ducând cu ea

Adie vântul doar cu câte-o boare Iar arșița care ne toropește Ne izgonește să găsim răcoare Când soarele pe boltă strălucește Sfârâie tot pământul sub picioare De-ai

Ferestrele din viața mea N-au nici obloane, n-au nici storuri Și n-au în spate vreo perdea S-ascundă ale mele doruri Că sunt ferestre către lume Pe care le deschid

E-o luptă viața, deci te luptă Dacă nu vrei să-ngenunchezi În fața celor ce se-nfruptă Din vise la care visezi Ai grijă însă ce-ți dorești Și nu visa la

Izvor de apă dulce țâșnește dintre stânci Și cu repeziciune în valuri unduite Ce poartă-n ele dorul de mările adânci În care se vor pierde, cândva , pe nesimțite Limpede

Mă-mbată florile de mai Cu-a lor miresme parfumate Iar sufletul îmi zice: hai! Du-te să le miroși pe toate! Ai stat destul în lâncezeală S-aștepți parfum de liliac Care

Care verde-o fi mai verde Spre sfârșitul primăverii Când un cenușiu se pierde Sub un soare-al reînvierii ? O fi verdele din iarbă Care-n pragul dimineții Roua nopții vrea s-o soarbă Ca pe-un

Printre nori negri ce ne tot apasă Care-l acoperă pe mândrul soare A apărut o rază luminoasă Atât de mândră și de zâmbitoare Că dintr-odată cerul plin de nori Nu-mi

Râd florile în miezul primăverii Sub soarele de-acum mai lucitor Care devine roșu-n pragul serii Și-n miezul zilei mai dogorâtor Gâzele ce-s aproape dezmorțite Deja au

Gândurile poartă-n ele Energii nebănuite Bune, nebune și rele Și greu de-a fi stabilite Importantă este starea Ce ți-o dă gândul trimis Și care o fi așteptarea După ce

Epigenetica ne spune Ce poate nimeni nu ne-a spus Cum că lumina-i o minune De când fotonii ne-au sedus Dar nu-i de-ajuns numai credința Ne trebuie la toți iubire Ca să

Lumina Sfântă a Învierii Ne-apropie de nemurire Iar blânda liniște-a tăcerii Picură-n suflet fericire Căci Învierea Lui Iisus E semnul suprem de iubire Ce omenirii i-a

A hotărât să-L răstignească Vândut pe treizeci de arginți O nație cămătărească Dogmatică și fără minți Pe motiv că Iisus Cel Sfânt S-ar fi dat Fiu de Dumnezeu Trimis

În Univers eu am un timp al meu Care se scurge de când m-am născut Când sus pe cer un mândru curcubeu Se bucura de-al soarelui sărut De-atunci îmi trăiesc clipele pe

La strălucirea razelor de soare Zâmbesc atâtea flori de primăvară Explozii de parfum și de culoare Mă amețesc a nu știu câta oară De când neînfricatul ghiocel Ieșea de