ADRIAN ANGHELESCU

Mi-am lăsat gândul să zboare Încărcat de atâtea doruri Să se ducă-n depărtare Poate-o obosi în zboruri Și i-am dat să poarte-n zbor Visele neîmplinite Să scap de povara

Mama nu-i un substantiv Să-l decline toți la școală În cazul nominativ Fiindcă mama-i o comoară Mama e izvorul vieții Dar și zâna mea cea bună Din clipele

Din ochii ei țâșnesc sclipiri de stele Ce-i luminează neîncetat privirea Iar în surâsul ei plin de mistere Se poate pierde orice om cu firea Atunci când ea se plimbă

Se năpustiră norii dintr-odată Plângând cu lacrimile lor șiroaie O ploaie parcă binecuvântată Udă pământul ca să se înmoaie Cad stropii în rafale bântuite De vântul care

În palatul meu de vise Sunt atâtea porți închise Pe care nu le deschid De teamă să nu ucid Visele cu-al lor mister În care eu tot mai sper Că poate vor avea rod Dacă

De ziua lor nu e de-ajuns o floare Cum nu-i de-ajuns tot aurul din lume Și nu găsești comori sub mândrul soare Să le poți răsplăti-n vreun fel anume De ziua lor se

Frigul se năpustește cu vântul în rafale Când iarna reînvie cu valuri de ninsoare Ca să-și arate colții lovită de damblale Și nu se lasă-nvinsă de razele de soare O

În orice colț al lumii te-ai afla Te-aș căuta mereu să te-ntâlnesc Și viața toată eu ți-aș dedica De când am constatat că te iubesc Aș trece peste munți și peste

M-aș duce-n către nicăieri Și, zău, nu știu unde m-aș duce, M-aș duce-n cele patru zări Pe drumul care să tot urce M-aș duce pe cărări sub soare Care n-au fost

Furtună într-un pahar cu apă Justiție de ochii lumii Faimoasa blondă care scapă Tocmai atunci când latră câinii Este-nceputul povestirii Justiției independente Când și

Voința este ca o torță Luminând în întunecime Ce-ți dă tărie și-ți dă forță Ca să pătrunzi în profunzime Voința este diamantul Care cu ale lui carate Penetrează ca

O droaie de miniștri-s condamnați Și duși cu japca înspre pușcărie Deși se știe că au fost votați De mine și de tine, măi bădie Asta înseamnă c-am optat greșit Alegând

Privirea ta mereu mă zăpăcește Iar dacă și zâmbești mă simt vrăjit Fiindcă mai tare inima-mi zvâcnește Fără să știi cât sunt de fericit Numai că nevrând vraja ca s-o

Trec clipele spre infinit Fără ca să le poți opri Ducându-se spre nesfârșit Neobosite zi de zi Curgând la fel trecerea lor Noi le percepem diferit Când se perindă parcă

De-un sfert de veac aleșii conduc țara Și tot de-un sfert de veac o-împart și-o vând Iar noi ceilalți, toți suportăm povara Cuminți, la locul nostru și votând De-un

Priponită cu cătușe Și zice-se preventiv Blonda cândva jucăușe Ne rânjea ostentativ Ducând degetul la nas C-un gest intenționat La momentul de impas Transmițând mesaj

Copacii goi ai străzii-s abătuți Și fără frunze par așa stingheri Când trec pe lângă ei oameni tăcuți În așteptarea altei primăveri Din cerul mai mereu întunecat De norii

Eu cred în ziua care va veni Așa cum cred în noaptea ce se trece Cum cred în zilele care vor fi Pe care le-oi trăi și le-oi petrece Eu cred în florile care

Blonda „arzoaică” , fără cocoșel, Se dă de „ceasul morții” peste tot Plângându-se că nici un bărbățel N-o apără de-un așa-zis complot Pe care-l sugerează revoltată Fiindcă

Sclipirile din privirile ochilor ei păreau o chemare, ce nu putea fi rostită din prea multă dragoste, chemarea florilor pentru albine, a înălțimilor pentru cutezători,

Mă simt un metronom setat Să țin pasul cu cei care mărșăluiesc cuminți Cetățeni ai unui stat Cu legi care te scot sin minți Unde câinii latră vagabondând Iar lupii

Magia Sărbătorii de Crăciun Cuprinde iar întreaga omenire Când , zgomotoși, în seara de Ajun, Colindători vin să ne dea de știre Că s-a născut Iisus dintr-o fecioară Fiul

Cu mantia imaculată Și cu sclipirile-argintii S-a coborât înfrigurată Zâna dorită de copii Pe aripile unui vânt Din cer a început să cadă Cu fulgii mari ușor

Când vine vorba de vreo opțiune Apare și zâzania-între noi Și mulți dintre acei ce s-aveau bine Se luptă mai ceva ca la război Iar culmea culmilor nu-i opțiunea Pe care ți-o exprimi așa cum