601

Stare de spleen si intensitate a tensiunilor resimtite in spatii mult prea strimte, pina intr-atit incit te pierzi pe tine, iti pierzi limitele, te cinunzi, nu mai respiri, agresivitatea iti bate in timple de iti vine sa impusti pe cineva de 20 de ori.
fiintele sunt mascate, lucurile se repeta la nesfirsit, oamenii sunt prea multi si prea toti deodata, agorafobia sta la pinda, iar \"dupa ore de mers intruna ea va plange in fata unui necunoscut\". te vezi multiplicat, ca si reflectat de cioburi de oglinzi, sau de oglinzi paralele, si lumea pare hidoasa in acea reflectare in cenusiu:
\"sa aruncam cu tot felul in spaima lor eterna lor
ingandurarea lor
eterna pana se aude buf in tot bucurestiul\"
E nedrept, se simte indurarea, neindurarea de fapt, fiindca \"lumea tace\", oamenii cad, prabusire interioara dificil de oprit, pare a fi la nesfirsit. Si nu doar fiindca e toamna, parca s-ar scrie aici despre o toamna a omenirii.
Discurs folosofic, autoreflexiv, profund, afectele perceptibile pina in fiecare tensiune corporala, lumea-eu - oglinzi intersanjabile, secunda de secunda.
Dar valoarea acestui poem, cred eu, este accentuata de prima strofa, pe care o consider de colectie:

eram in autobuz si ma gandeam la faza aia cu spartul pasarilor
adica ceva in genul ca ar trebui sa urcam sus de tot
cam acolo unde se afla gura lui Dumnezeu

Felicitări, Adina, nu oricui îi stă la îndemână să scrie poetic despre stări greu de gândit, de psihizat, de elaborat, îndeosebi în timpurile acestea.

Ela